Ingeniosul joc al seducției narative

Vineri, 12 iunie 2026, membrii cenaclului „Alter Ego” și-au îndreptat atenția asupra textului propus de Adrian Victor Vank, autorul mai multor volume de proză: în coautorat – „Dresorul de cactuși” (Editura Libris Editorial, 2019); „…și Duminică e tot Sâmbătă” (Editura Creator, 2020); „Futilități electorale și alte povești de adormit oamenii mari” (Editura Creator, 2021); ca autor – „Cele trei lumini ale Crăciunului” (Editura Creator, 2021); „Aproape adevărat” (Editura Creator, 2022); „Aurora” (Editura Creator, 2023); „Fragmentarium” (Editura Creator, 2024). La cenaclu, a prezentat povestirea „23 de suflete”, inclusă în volumul aflat în lucru, „23 de suflete și alte povestiri”.

PROLOG

Am să vă spun câteva povești.

Nu multe.

Poveștile nu vor începe cu … a fost odată ca niciodată. Nu, nu sunt povești de genul acela, pentru copii, cu final fericit, pe fond moralizator, povești în care este abrogată moartea, în care moartea este moartă, iar majoritatea personajelor sunt tinere, fericite; istorioare drăgălașe în care bătrânețea, urâțenia și răul sunt doar accidente care nu fac decât să pună umărul la reliefarea pozitivului, a binelui absolut și suprem. Nu există bine absolut și nici bine suprem nu există. În poveștile care nu sunt ca aceste povești, viața nu e grea și nici scurtă nu e. Există o extrem de mică posibilitate ca aceste povești să fie reale, după cum există o la fel de mică posibilitate ca faptele pe care le veți afla să fie doar rodul imaginației mele, iar cele mai mari șanse le are posibilitatea să existe câte un nucleu veridic de la care a pornit fiecare poveste, un miez pe care am înfășurat, una câte una, câteva felii de ficțiune. Nu știu ce să zic, vă las pe dumneavoastră să judecați, pentru că, până la urma urmei, asta facem tot timpul, judecăm … mai mult sau mai puțin bine. Judecăm și ficționalizăm, iar după ce evenimentul părăsește scena concretului și ajunge ficțiune, rejudecăm realitatea ficționalizată, ca într-o cale de atac repetitivă, ordinară sau extraordinară, fără ca această scurtă digresiune juridică să prezinte vreo relevanță.

            În stilul deja consacrat prin romanele ,,Aurora” și ,,Fragmentarium”, Adrian Victor Vank propune o carte de proză scurtă în care metaficțiunea dictează codul de lectură. Naratorul-autor stăpânește perfect arta manipulării, adresându-se direct cititorilor pentru a le induce iluzia implicării active în actul creației și chiar a transferului decizional, într-un veritabil joc al seducției, asemănător cu cel atât de atent construit de Vladimir Nabokov în ,,Lolita”. Un accident nefericit devine pretextul de la care pornește povestirea ,,23 de suflete”, în care consecințele preced cauza, tehnică menită să faciliteze prezentarea unui eveniment traumatic cu implicații devastatoare pentru protagonistul în culpă. Prozatorul jonglează cu registre stilistice diferite și referințe intertextuale de natură biblică, ce culminează cu secvența finală văzută prin ochii unei ciori, în maniera lui Orhan Pamuk în ,,Mă numesc roșu”, în care povestea se recompune într-o polifonie a vocilor narative dintre cele mai neașteptate (un cal, o monedă, o culoare, un câine, un copac, criminalul, investigatorul, cel ucis, etc.). Prezentată în cenaclu ca un text multimodal, povestirea depășește granițele postmodernismului, răspunzând cerințelor literar-artistice contemporane. (Cristina Chifane)

            Povestirea este coerentă, o mostră de „așa da”. Adrian Victor Vank este un veteran al prozei. Cele trei fragmente sunt foarte frumos legate. (Veronica Teodoru)

            Textul prezentat satisface rigorile celor trei tipuri de lector: inocent, competent, experimentat. Opera începe cu trăirile celui care a comis fapta. Este un mod de a prezenta remușcarea, atunci când vrei să faci bine și sfârșești prin a face rău. Partea în care personajul este încarcerat este autentică, făcând trimitere la cercurile Infernului dantesc. Partea finală este foarte bine realizată prin prezentarea faptelor intrinseci. Stilul amintește de Faulkner și Steinbeck – discursul nefardat, expresii fără podoabe, un anticalofilism declarat. Scriitorul pornește de la nucleul real și îl duce pe lector într-un univers ficțional. Limbajul trece prin registre diferite ce se amestecă între ele. (Camelia Cornelia Budan)

            Nu sunt mare consumator de operă de ficțiune. Se poate discuta mult pe seama personajului din fragmentul citit, care are o existență ternă între naștere și moarte – doar supraviețuire. Autorul a abordat trei concepte filosofice: cauzalitatea, necesitatea, întâmplarea. Moartea apare ca necesitate biologică. (Ion Măgeanu)

            Adrian Victor Vank a redat viața din penitenciar exact așa cum este în realitate, veridic. De asemenea, cunosc un personaj care sparge biserici. Mi-a plăcut ce am citit. Este interesant amestecul de planuri, visul, realitatea, care alternează. (Ștefan Laurențiu Ionescu)

            Se vede în textul lecturat rodul ședințelor de cenaclu în care s-au citit poezii, deoarece apar numeroase construcții poetice („oraș lins pe latura estică de unul dintre marile fluvii europene”; „Iarna și ceața sunt prietene și sunt văzute foarte des împreună.”). Cuvintele sunt de prisos. Este un text plin de imaginație, dar și de realitate concretă. (Mara Lauretta Balaban)

            Ceața, ca simbolistică, înseamnă distorsionarea adevărului și a realității, face legătura între ficțiune și realitate. Personajul se află într-o nebuloasă, însă Dumnezeu pune mâna pe el, îl face să vadă clar. Cifra 23 are semnificații aparte. (Georgiana Laura Gheorghe)

            Un text condus excelent din punct de vedere narativ, scris bine la nivel de limbaj dovedind meșteșug, istețime și o atenție bine dozată a detaliilor. Un text rotund, rostogolitor, antrenând pe diferite paliere mintea și imaginația cititorului fără însă a obosi răbdarea acestuia. Text de marcă. Felicitări! (Emanuel Pope)

            Paradoxul prozei domnului Vank rezidă în simplitatea lexicului folosit, fără brizbrizuri, fără comparații inutile și metafore forțate ale unor teme care par la prima vedere seci. Personajele sale sunt încondeiate într-o manieră ușor hâtră,  mucalită, dar în care autorul forează fără milă, brutal, până la plăsele, în străfundurile ființei umane. De aici își trage autorul toată seva artistică. (Radu Nastasia)

            Adrian Victor Vank își arată încă o dată măiestria literară într-o povestire în care proza onirică, puternic ficționalizată (vezi întâlnirea personajului cu Dumnezeu) și cea realistă (vezi redarea veridică a vieții din penitenciar) se îmbină în mod ingenios, cu un rezultat spectaculos, ieșit în același timp din tipare. Elementele metaficționale apar și în acest text, mai ales prin insistența ca vocea autorului să se facă auzită pe alocuri și să dialogheze cu cititorul, dar nu se abuzează pe aceste mecanisme. Accentul este pus, de această dată, pe sondarea psihologiei unei minți tulburate de o tragedie implacabilă, scoțând la iveală modul în care aceasta lasă sechele ireversibile asupra minții și comportamentului uman. Autorul alternează cu abilitate pasajele de proză lentă, descriptivă, care creează o anumită atmosferă (sufocantă, în acest caz) cu narativitatea dinamică, menită să-i creeze cititorului starea de alertă psihică, ceea îi ce reușește din plin. Stilul este desăvârșit, cu accente originale, personale, recognoscibile din operele precedente, remarcându-se printre altele modul în care Adrian Victor Vank chestionează prin limbaj problematici legate de relația dintre ficțiune și realitate. (Liviu Chifane)