Avatarii unui poet în devenire
Vineri, 3 octombrie 2025, membrii cenaclului „Alter Ego” și-au îndreptat atenția asupra textelor propuse de poetul Iulian Mitof, autor al volumului „Dicționarul celor 99 de poezii” (Editura Cișmigiu Books, București, 2023). Poeziile lecturate se doresc a fi parte dintr-un nou volum, aflat în lucru.
| Ce ne-ar fi… Ce ne-ar fi cerul fără Lună, Fără de stelele-i ispititoare: Întindere grea a rătăcirii, Umblată monoton de Soare, Să răsară, ardă și s-apună Pe contraculmile iubirii. Ce ne-ar fi copacii fără frunze: Vânt văduvit de mângâiere, Amuțit de foșnetele ascunse Sub crunt imperiu de tăcere. Ce ne-ar fi primăvara fără flori: Invazie de prea-verdele-i deplin Învins cu sacrificiu de culori: Lacrimi de astre, cioburi de senin. Ce ne-ar fi norii fără furtună: Loc nelocuit de păzitorul înger, Cețuri înalte, petice de umbre, Apus nesăgetat de focul-fulger, Mare de valuri orfană-mumă Purtând neaventuroase luntre. |
Poezia lui Iulian Mitof se dorește a fi clasică, însă ritmul șchioapătă, măsura este neregulată, nu există eufonie. Sunt, în ansamblu, poezii de dragoste din care lipsește lirismul. Se alunecă ușor spre geologic. Apare o înșiruire de cuvinte pretențioase sau structuri sintagmatice greu de pronunțat. Se aglomerează nonsensuri, pleonasme, forme verbale inverse. Multe versuri suferă de infantilism liric. Există, totuși, o substanță lirică frumoasă acolo unde se creează contramotive. Se poate nota cel mai frumos omagiu adus femeii: „Ești versul lipsă din poem…” (Liliana Toma).
Autorul pretinde că scrie o poezie romantică, dar ceea ce rezultă în final nu ajunge până acolo. Versurile sale par citate din Osho, apoi legate între ele (Mihai Vintilă). Scrierea sa este ca un drum cu pietre neșlefuite. Iulian Mitof este un geograf care ne poartă când printre aștri, când pe pământ. Are idei îndrăznețe, dar versurile sale rup tendonul înțelegerii. Ritmul și instrumentele poetice sunt de începător (Mircea Andronic Romian).
Iulian Mitof este un personaj atipic cu poezie atipică. Transformă poezia în gumilastic ce ia forme diferite. Ideile sale poetice vin din trăiri, dar are nevoie de exercițiu. Poezia sa este ca un caleidoscop ce dă spre lumină sau spre întuneric. Proiectează iubirea într-un cadru natural, în care femeia este altarul zămislirii, fecunda. Însă apar sincope și cioburi, care duc cititorul într-un labirint (Ana Sofian).
Poezia lui Iulian Mitof este o magmă de sentimente ce ies la suprafață în metafore surprinzătoare. În această magmă există și elemente mitologice („părul Berenicei”, „biciul lui Eol”) (Camelia Cornelia Budan).
Față de prima lectură în cadrul cenaclului, cu mai bine de doi ani în urmă, există un progres, dar nu foarte mare. Autorul pare refractar la a asimila ceea ce i se recomandă. Apar aproape aceleași infirmități ale stilului literar. Rima practicată are scăderi. Folosește frecvent repetiția, dar aceasta nu creează satisfacție. Totuși, unele elemente s-au mai atenuat, de exemplu genitivul specific secolului XIX. Există și poezii reușite (Valentin Popa).
Poeziile lui Iulian Mitof aduc elemente de noutate în peisajul liricii locale, acesta reușind să surprindă cu imagini neobișnuite, adesea împrumutate din sfera concretului și proiectate artistic în metaforă (,,La capătul de daltă,/ Scâncetul de piatră/ Se aude-n rotunjimi). Atipică este și inserarea unor asemenea imagini în ceea ce se dorește a fi o lirică a iubirii, care oscilează între o idealizare adolescentină a ființei iubite și trimiteri erotice destul de explicite. Este de apreciat curajul tânărului poet de a ieși din tipare și de a explora tărâmuri mai puțin bătătorite atât la nivel ideatic, cât și la nivel formal. Chemarea poetică și dorința de autodepășire vor conduce, fără doar și poate, la o șlefuire continuă a versului și la o așezare tematică pe un făgaș propriu (Cristina Chifane).
Poezia propusă este un jurnal intim, aproape o rugăciune, folosind lirismul confesiv. O poezie modernă, cu construcții repetitive, antiteze, paradoxuri, tonuri variabile, de la tandrețe erotică la gravitate metafizică. Aceasta devine un act de mântuire personală, prin care dorul și suferința capătă valoare universală. Mesajul este că totul se pierde în absența frumuseții și a iubirii, cerul fără lună, copacii fără frunze, primăvara fără flori, toate sunt imagini ale incompletului, o reflecție asupra golului existențial. Iubita apare în versurile lui Iulian Mitof drept „femeia singulară”, „versul lipsă”, „trupul de amforă”. Arta este puntea spre eternitate și expresia iubirii; se creează un paralelism între arte – muzică, literatură/poezie, pictură, sculptură (Mara Lauretta Balaban).
Există lucruri de apreciat în poezia lui Iulian Mitof. O aplecare mai profundă asupra textelor poate elimina stângăciile (Ion Măgeanu).
Textele lecturate conțin un preaplin sufletesc de necontrolat – sentimente, stări, senzații – încât poetul ajunge într-o direcție în care nu mai poate ține cârma. Se remarcă două teme predilecte: cerul cu stele și corpul/carnalitatea, într-un sens nemaiîntâlnit. Apar unele metafore deosebite: „lacrimi de stele”, „cioburi de senin”, „cețuri înalte”, „petice de umbre”. Poetul cântă absolutismul iubirii. Este o esență excepțională căreia îi lipsesc formele concrete. Inconvenientele se pot elimina prin rescriere în poezii mai scurte în care să spună mai bine lucrurilor pe nume (Mariana Marțian).
Iulian Mitof ne supune atenției un grupaj de poeme a căror temă centrală este iubirea. Poetul construiește fie o poezie erotică: realizează portretul iubitei folosind repetiția sintagmei „Singurul chip”, „singura poală”, „singurii obraji”, etc…, ceea ce conferă unicitatea iubitei lui. Într-o altă ipostază realizează o declarație a iubirii, zugrăvind prin imagini artistice plastice starea sa de îndrăgostit : „Fără tine ….sunt „foc mocnit”, „amurg fără stele”, „corabie fără vele”. Frapează lirismul versurilor în care expune dăruirea totală iubirii : „Eu atunci când sărut…”, „Eu atunci când șoptesc…”, „Eu atunci când mângâi…” De la eros trece la iubirea ideatică: „Zefirul ți-a șoptit în prag de zori” sau la iubirea cosmică în poemul „Selenară” , o trimitere la poemul „Luceafărul” al lui Eminescu. Poemul „Ce ne-ar fi…” este o confesiune lirică, o ancorare în cosmosul necuprins, prilej de identificare a eului cu totul…. De asemenea poemul „Îngropare” este o trecere a eului liric în infinit, ceea ce ne oferă perspectiva nemuririi (Mioara Oprișan).
Iulian Mitof se lasă cuprins de beția cuvintelor și a formelor poetice. Își creează un univers propriu, cu elemente de originalitate, în care poetul, exacerbat ca eu, situat în centrul universului, meditează pe teme romantice sau intră în dialog cu ființa iubită, pe care o proiectează ca zeiță pe spectrul astral. Dulcele stil clasic își face chemarea în poeziile sale, însă se încorsetează în clișee de secol XIX, pe care le prelucrează în manieră proprie, având ca efect o ambiguitate ce derutează. Îi plac repetițiile și metaforele. Dacă cele dintâi sufocă versurile, cele din urmă dau stihurilor oarecare prospețime și expresivitate proprie. Poate o decorsetare de canoanele clasice, pe care însă nu le respectă întru totul, și o îmbrățișare a versului liber ar da o formă propice tumultului imagistic și emoțional (Liviu Chifane).
Următoarea întâlnire va avea loc vineri, 17 octombrie 2025. Va citi Mariana Marțian.
Liviu Chifane