Anton Marțian – proză

„Frumoasa mea Brăilă”

Brăila – orașul atâtor istorii și povești de viață, multe neștiute! Ele plutesc și acum în aerul pe care îl respirăm. „Frumoasa mea Brăilă”- așa o numea unul dintre fiii ei, cel care a iubit-o poate cel mai mult – Panait Istrati.

În acest oraș poți întâlni și acum personaje interesante cu nimic mai prejos decât personajele din mari orașe, capitale sau din epoci mărețe trecute. Sunt printre noi, se plimbă pe stradă și-și poartă poveștile cu ei. Parcă auzi în poveștile lor sunete de muzică de fanfară, te amuzi de cineva care poartă șapca unuitimonier de pe Dunăre sau îi vezi pe toți brăilenii iluștri cum au clădit faima orașului ajunsă până în depărtări.

Când urci pe o corabie trasă la țărm după ce ani de zile a străbătut mări și oceane auzi parcă vuietul valurilor ce au lovit-o și s-au revărsat peste ea, catargul cum scârțâie contorsionat, simți mirosul mării în lemnul ei și miresmele locurilor exotice prin care a trecut. Tot așa Brăila poartă și ea parfumurile Orientului aduse de vasele ce acostau în port, patima cu care au iubit marinarii femei frumoase cum nu s-au mai văzut, urmele pașilor lui Codin cel mătăhălos neșterse încă în nisipul de pe malul Dunării și mai poartă ceva ce nu poți să numești, ceva ce te însoțește când mergi pe străzile ei, când te oprești în fața caselor și clădirilor vechi cu arhitectura lor fermecătoare, când te plimbi în Grădina Mare sau când intri în bisericile atâtor etnii. Acel ceva te face să iubești orașul, un oraș cu atâtea daruri și binecuvântări. Este misterul lui căci din mister s-au născut brăilenii iluștri sau hamalul din docuri care, când se îmbată, cântă cu nesfârșit dor.

Dacă din port, o iei în sus pe „Împăratul Traian” ajungi în centrul vechi al orașului. Când spunem centru, ne gândim la un punct situat la distanțe întrucâtva egale de marginile unui cerc. Centrul Brăilei nu este așa. Din el pornesc, într-o formă de evantai, toate arterele principale iar din ele alte străzi mai mari sau mai mici. Forma orașului este de semicerc, închis pe linia diametrului de Dunăre.

Urcând, începe să ți se arate treptat turnul ceasului, un simbol al orașului, vopsit de obicei în culoarea albastră a Dunării. E ca un străjer care nu doarme niciodată și care întâmpina odinioară pe cei sosiți în port pe calea apei, marinari, târgoveți, muncitori sau simpli vizitatori într-un mod solemn, ca o bornă ce indică intrarea propriu-zisă în oraș.

Dacă de la ceas o apuci spre stânga ajungi în fața maiestuoasei catedrale grecești. Privind-o, vezi în ea cum se reflectă puterea de sacrificiu, dăruirea acelor oameni care au adus ortodoxia greacă în orașul de pe Dunăre. Și acum, la fiecare slujbă, preotul rostește câteva rugăciuni și în limba, pentru a nu uita nimeni cine au fost cei care au ridicat o asemenea construcție, care poartă în ea unduirea mării Egee și dorul de casă al lui Odiseu.

În zona ceasului, chiar în centru, dai de o fostă moschee, transformată, după ani, în lăcaș creștin. Minaretul nu mai există. Din această clădire joasă, întinsă, parcă îi vezi ieșind de la rugăciune pe credincioșii cu șalvari și cu fesuri roșii pe cap.

Dacă de la ceas, mergi înainte pe Regală, așa cum se numea înainte vreme strada de promenadă a Brăilei pe unde doamnele și domnii orașului nu călcau decât în cele mai alese ținute, mirosind a cele mai bune parfumuri, vei vedea undeva la stânga, templul cu steaua lui David pe frontispiciu. Evreii dădeau culoarea lor Brăilei, culoarea istoriei lor – auriul obiectelor de cult, auriul bogăției – dar și una mistică prin legătura cu Pământul Făgăduinței și al Revelației.

Tot de pe Regală vei vedea de departe ce au construit etnicii bulgari; un monument al credinței lor. În zidurile groase, în structura fermă, bine închegată a întregii construcții stă parcă înfățișată statura robustă a acestor slavi.

Dacă din centru faci dreapta, pe strada Galați vei da de Biserica Armeană, acolo unde odinioară veneau la slujbe etnicii avuți ai Brăilei, armeni binefăcători ai multor săraci ai orașului.                            

Peste stradă vezi turnul cu clopotnița Bisericii catolice. Brăila nu este numai a ortodocșilor ci a tuturor celor care se dăruiesc Domnului fără să se creadă ei singurii mântuiți.

              Nu departe, pe prima stradă de la cea principală, se înalță Biserica ortodoxă  de rit vechi. Este de fapt o catedrală, aici fiind și Mitropolia – Centrul religios al tuturor staroverilor din lume. Staroverii sunt comunitatea etnică cea mai numeroasă din oraș, după rromi.

           Orașul mai păstrează ca moștenire de la comunitatea germană, care astăzi nu mai este și o frumoasă biserică lutherană construită în stil neogotic.

Te încântă acest „areal” de religii și etnii, fiecare cu limba, cu strămoșii și cu Dumnezeul lor.

    Văd uneori lumea întreagă asemenea acestui oraș în care neamurile ar veni, fiecare cu culoarea și lumina lui și ar compune împreună un tablou care înfățișează viața în  toată frumusețea și bogăția ei!