Recenzie de carte – „Aurora” de Adrian Victor Vank
(recenzie realizată de Carmen Valentina Vlad, profesor de limba și literatura română la Școala Gimnazială „Ion Creangă” Brăila)
Noul roman al lui A.V.Vank îți stârnește curiozitatea imediat ce încerci să îl răsfoiești, coperta realizată de Teodora Dobrea fiind de-a dreptul incitantă: cerul înnegurat, nervurile roșiatice ale visului, spațiul oniric, căldura și lumina căsuței, toate acestea îți deschid gustul de lectură. Titlul romanului, Aurora, precum și dedicația, Simonei, pentru curajul de a-mi fi soție, îți construiesc un prim orizont de lectură: o poveste de dragoste, într-un spațiu nordic, idilic, având în fundal aurora boreală. Cât se poate de romantic, nu? Scriitorul însă ne-a obișnuit cu un stil surprinzător, de aceea orice lector avizat știe, în adâncul sufletului și al minții sale, că povestea este mult mai complicată decât un romance clasic…
La un nivel de lectură inițial, romanul este construit pe două fire narative principale, sunt două idile foarte frumoase care se întrețes, se întrepătrund, culmea! nu prin tehnica duală a alternanței, ci respectând un principiu al ciclicității și al cercurilor concentrice: pe de o parte, Aurora și soțul ei, Vladimir; pe de altă parte, Profesorul (Vladimir) și fata (Aurora). Aurora suferă de cancer, se topește efectiv sub ochii neputincioși ai soțului ei care încearcă, uneori temător, alteori de-a dreptul încrâncenat, să o salveze. Poate, oare, iubirea, IUBIREA adevărată!, să lupte cu boala și să învingă moartea? Semnificațiile multiple ale poveștii devin evidente: condiția umană, relația materialitate-spiritualitate, lumi polivalente, călătorii spirituale, introspecții, simbolistică… Și, de aici, povestea îți intră în creier, îți provoacă mintea, făcându-te să citești și dincolo de cuvinte.
Nu degeaba alunecarea în visare se face în timpul Crăciunului (se știe că la orice sărbătoare mare timpul profan își recapătă sacralitatea, prin puterea ciclică/ repetitivă a acelui illo tempore), nu degeaba se descrie în fundal albul pur al zăpezii (alunecare aproape imperceptibilă în lumea fabuloasă a ținutului nordic), nu degeaba personajele se relaxează cu ceaiul miraculos al lui Oleg (putere halucinogenă, predispoziție la onirism).
Astfel, apariția lui Gudrun, zeitate hermafrodită, nu mai miră pe nimeni. Ba, dimpotrivă, în ciuda aspectului ei și a legendei care se naște în jurul ei, pare singura deținătoare a Adevărului, a înțelepciunii absolute. Personajele migrează toate spre ea, caută răspunsuri atât în exterior, cât și în interiorul lor, ghidați de Gudrun, adeptă a împlinirii omului prin iubire (iubire de sine, de celălalt, de natură, de misterele lumii, de tot ceea ce ne oferă universul). Gudrun reface imaginea primordială a androginului: masculin și feminin în aceeași ființă, raționalitate și imaginație pură, plăcere corporală și purificare spirituală, tot ceea ce înseamnă, până la urmă, VIAȚĂ. Ființa ei se leagă nemijlocit de apă, element natural al vieții, dar și al morții în același timp: apă termală, calmantă și vindecătoare, apă vie – cristalină, apă neagră – imersiune aducătoare de moarte, apă pluvială salvatoare – stingerea vulcanului.
Laguna glaciară și insula pe care ajung personajele, mai mult sau mai puțin voit, mai mult sau mai puțin întâmplător, sunt construite în text ca un nucleu, ca un miez al lumilor, imaginate și ele tot circular, sub forme eliptice sau sferoidale (ca un bob de mazăre, o portocală, un pepene etc.). Thoposul acesta radial (centru – razele cercului, sfera) se păstrează pe tot parcursul lecturii: laguna glaciară ne apare în fața ochilor după o curbă strânsă, insula este înconjurată de ape și, privită de sus, pare perfect rotundă, șoseaua printre gheizere și drumul către grota din munte sunt, de asemenea, sinuoase. Este o rotire permanentă a personajelor, în jurul lui axis mundi, iar coborârea în infern (căldura nămoloasă, dar plăcută a pământului) și urcarea în eden (vârful înghețat al muntelui) mută atenția cititorului spre simbolistica destinului uman, prin raportare a ființei la spațiu și timp, la încercarea oricăruia dintre noi de a depăși limitele:
Fetița și-a scos mănușa și a mângâiat capul lupului. Se simțea bine în corpul copilului care a fost. Nu se mai simțise de mult atât de proaspătă, tonică, sănătoasă și vie, iar lupul acela emana o senzație de liniște și siguranță, pe care o resimțea organic în fiecare celulă a corpului ei de copil cu minte de adult. Pentru o fracțiune de secundă s-a gândit că timpul a stat în loc. Lupul a ridicat capul și i-a spus:
– Nu, timpul nu se poate opri în loc. (p.90)
Protagoniștii contrazic, parcă, înțelepciunea străveche a lupului totemic și încearcă din răsputeri să păcălească timpul. Toate aceste călătorii în toposul mai sus descris nu sunt altceva decât călătorii inițiatice, de introspecție, pentru că universul se află, de fapt, în noi. Nu îl poți iubi pe cel de lângă tine, dacă nu te iubești, mai intâi, pe tine. Nu îl poți salva pe cel de lângă tine, dacă nu te salvezi, mai întâi, pe tine. Astfel, rătăcirea constantă a drumului, accidentul de mașină de pe munte, accidentul de avion, eruperea vulcanului, simbolul bărcii și jurnalul naufragiatului, imaginea grotei salvatoare (arhetip al uterului matern, protector), toate acestea relevă frica de moarte, dorința etern umană de a se salva, pendularea permanentă între lumea exterioară și sinele interior, toate dublate prin iubire. Pentru că, pe lângă acel sâmbure de energie nietzschean al dorinței de viață, de a merge mai departe, ființa umană are nevoie și de iubire.
Partea finală a romanului plătește tribut modernismului: eroul masculin Vladimir subjugă tehnologia sentimentului de iubire, încercând un experiment medical, de suprapunere a conștiințelor (treabă complicată, de futurologie medicală, cu roboți, computere etc.!), pentru a-și salva soția de la moarte. Salvarea vine, însă, tot din interior, iar ideea nu e tocmai nouă, de aceea eu prefer versiunea mitologică a simbolului, dar aceasta ține pur și simplu de orizontul meu subiectiv de lectură. Atunci când cineva drag era bolnav, ființa mitică încerca să îi păcălească destinul, punându-i un nou nume, ca un fel de provocare a Norocului care te-a aruncat în această lume. Așadar, încă de atunci oamenii credeau în existențe multiple, fișierele computerelor de astăzi (fie că sunt ale medicului terapeut, fie că îi aparțin povestitorului) pot avea, iată, un ascendent mitic. Unii au reușit, alții – nu, dar este evident că Omul a fost permanent conștient de forța iubirii și și-a asumat-o.
Acesta pare a fi secretul insulei miraculoase sau, cel puțin, așa l-am descifrat eu, urmărind firele narative ale Aurorei și întrebările ei, uneori chinuitoare: Chiar așa, de ce ai creat această lume? De ce ne-ai creat pe noi? Era rândul meu să o privesc lung pe Aurora.[…] Nu știam ce să-i răspund. Știam că nu trebuie să evit răspunsul, dar nu știam ce să-i răspund. De ce creasem insula? Ce semnifica insula pentru mine? De ce am simțit că trebuie să împărtășesc gândurile mele despre insulă și altora? De ce nu am făcut-o în mod direct, o relatare seacă, fără povești fantastice cu personaje imaginare? Eventual câteva poze atașate pe un textuleț aruncat pe o platformă de social media? De ce am simțit nevoia de mai mult?…(p.368)
… Întrebări retorice aparent fără răspuns, pentru că fiecare dintre noi își caută insula salvatoare. Unii o găsesc, alții nu, dar bucuria este cu atât mai mare cu cât ai cu cine a o împărtăși.
Felicitări autorului!
Lectură plăcută, tuturor îndrăgostiților de povești cu insule salvatoare!