În căutarea amintirilor pierdute
Vineri, 26 aprilie 2024, prozatorul Ion Măgeanu a supus atenției membrilor cenaclului literar „Alter Ego” un fragment de scriere autobiografică intitulat „Primul vis”:
…În ultimii ani sărbătorile de iarnă îmi strecoară în suflet stropi de nostalgie însoțită de păreri de rău după ceva fără contur și fără chip. Aproape după tot ce am lăsat în urmă, oameni deveniți umbre, locuri, întâmplări și emoții, desfătare, bucurie și tristețe ori după irepetabilele clipe de fericire topite în negura timpului. Reînviate, mă fac să vibrez asemenea unei corzi mângâiate de un împătimit al suspinelor unei viori, să oftez sau să zâmbesc trecutului. Port în mine nostalgia apusului de soare însoțită de emoția trăită în așteptarea făpturii de care n-aș fi vrut să mă despart o clipă, după gânguritul pruncului abia născut, după nopțile de nesomn tulburate de frământări în așteptarea a ceva ce urma să se împlinească. Ori, după zori de zi învăluiți în aburii beției în urma căreia ne dezbrăcam de cutume, conveniențe și de ipocrizia generată de ierarhia convențională, lăsând să iasă la iveală latura omenească, sensibilă, plăcerea și slăbiciunile fiecăruia, prietenia și camaraderia, trăind orele ca și când ar fi fost ultimele înaintea unei încercări din care nu știam sigur că ne vom întoarce. Ori, după clipele de dragoste cu necunoscuta căreia i-am întâlnit privirea într-un tramvai din orașul de pe Mureș, în celălalt capăt al țării, luându-ne apoi de mână și mergând în tăcere, părând a fi înțeleși dinainte și poposind fără haine în patul de campanie din garsoniera mea. La sfârșit, a plecat fără să-mi spună cine este și fără să mă întrebe cine sunt, lăsând în urmă o undă de parfum, un zâmbet aruncat peste umăr și sentimentul vinovăției de a fi gustat din fructul savuros al aventurii, estompat de amintirea plăcerii consumate într-o iubire pasageră. Mă întreb adesea cum a fost viața mea, ternă, frumoasă, perfectă sau normală. Pot să spun doar că a fost bogată. Nimic din ceea ce este omenesc , de lăudat sau de reproșat, nu-mi este străin.
Ion Măgeanu decupează întâmplări din copilărie până la absolvirea liceului, ani de formare, într-o proză autobiografică, memorialistică, oprindu-se asupra acelor elemente din amintire ce consideră că vor capta atenția cititorilor. Este conturată imaginea copilului năzdrăvan, care a cunoscut aspecte aspre ale realității. Autorul creează personaje ce pot genera impact (tatăl). Textul este bine scris, într-un stil clar și o consemnare corectă, cu anumite referiri la sat care pot fi aprofundate pentru a surprinde specificul acestuia (Valentin Popa).
Scrierea prezentată este asemenea unei scufundări în apele trecutului. Ținta este realizarea personajului central și redarea urcușului autodevenirii într-o societate dictatorială către profunda cunoaștere de sine. Textul transmite emoție, iar autorul a sublimat tot ceea ce a ținut ascuns într-o lume a creației literare (Mioara Oprișan). Este o scriere cizelată, logică și frumos așezată, cu o structură militară. Se conturează o filosofie a vârstei de ieri folosind înțelepciunea zilei de azi. Se desprind figuri marcante (mama, tatăl). Se remarcă evoluția și dorința de a se autodepăși, creionându-se un tip interiorizat, însă dincolo de scoarță și aparență se vede multă sensibilitate încapsulată în pasaje descriptive (Ana Sofian).
Proza memorialistică a lui Ion Măgeanu, aflată la granița între literar și nonliterar, impresionează prin faptul că atinge coarde sensibile ale sufletului omenesc și prin unicitatea a ceea ce relatează (Mircea Andronic). Anumite scene, precum cea care are în centru chipul mamei, au potențial cinematografic. De asemenea, sunt valoroase trimiterile către situația politico-socială a vremurilor rememorate (Virgil Andronescu). Este redat traseul existențial și gnoseologic din perspectiva unui narator creditabil, urmărind înstrăinarea de sat, părinți, ceea ce înseamnă evoluția caracterului acestuia. Personajul central este foarte bine realizat, foarte autentic. Cititorul poate vibra cu complexul de inferioritate asociat cu situația materială. E o continuă căutare a originilor, a rădăcinilor (Camelia Cornelia Budan).
Textul lui Ion Măgeanu ilustrează îngemănarea biografismului cu scrierea ușor cazonă, foarte densă, cu detalii realiste care o individualizează. Are, de asemenea, un ușor caracter de bildungsroman, surprinzând formarea unui tânăr. Autorul identifică anumite pretexte ale memoriei afective (gustul plăcintei). De altfel, există foarte multe imagini olfactiv-gustative. Textul se remarcă, în plus, prin lirism, acuratețea stilului și frazarea aproape jurnalistică (Liliana Toma).
Te regăsești în scrierea lui Ion Măgeanu deoarece autorul reușește să evoce într-un mod mișcător trăirile adolescentului. E o sondare cu sensibilitate în memoria sufletului pentru conturarea imaginii duioase a copilăriei. Este surprinsă savoarea perioadei evocate (Anton Marțian).
Stilul confesiv cu rezonanță afectivă (pe alocuri, de o sensibilitate lirică) reașază în tipare temporale amintirile de-o viață. Strictețea din regimul comunist are valoare de „culoare locală”, autorul intenționând, probabil, să dezvăluie rigorile în care s-a format (familie, liceul militar) și frumusețea arhaică a universului rural (satul colectivizat, biserica – toposuri ale copilăriei). Tempo-ul lent al narațiunii, fără elemente de spectaculozitate și viziuni de profunzime, este totuși plăcut la lectură și aduce un fel de tihnă, de răgaz personal, fără alte secvențe forte (Ana Maria Zlăvog).
Ion Măgeanu reușește în textul său evocarea, într-o formă fragmentată, a unor scene și portrete care încapsulează emoția unei necesități acute de rememorare a devenirii personale. Textul se axează pe amintirea anilor copilăriei și adolescenței, justificând cumva forma pe care a luat-o caracterul personajului central. Deși asumat memorialistic și autobiografic, fragmentul trădează anumite repere ficționale, mizând mai ales pe lirism și pe emoția pe care dorește să o transmită cititorului (Liviu Chifane).
Următoarea întâlnire va avea loc vineri, 17 mai 2024, când Liviu Chifane va citi din creațiile lirice proprii.
Liviu Chifane