Adrian Victor Vank – proză
Aurora
(fragment de roman)
Vladimir nu îndrăznea să o întrebe ce s-a întâmplat. După atâta tăcere, nu știa cum să înceapă o discuție cu femeia iubită. Își amintea de nopțile albe în care se iubeau și povesteau până la ivirea zorilor. Era convins de faptul că universul este nedrept. Viața lor curgea lin între iubire și povești. Întâlnirile cu Oleg, Peter, Lena și Alice completau acest tablou existențial. Nu mai încăpea nimic altceva în viața lor. Nici nu aveau nevoie de mai mult. Când săptămâna de stat la munte s-a transformat în săptămâna poveștilor, au crezut că cercul s-a închis și nimic nu se va schimba. În cercul binelui nu încape nimic rău. Nimeni nu i-ar fi putut convinge de faptul că stabilitatea în bine este trecătoare și că dă naștere unui fals sentiment de siguranță. Boala a lovit năprasnic în ordinea universului lor. Cioburile poveștilor nespuse zăceau împrăștiate prin casă, iar poveștile spuse se plimbau ca niște fantome. Tăcerea a devenise stăpână și nimeni nu îndrăznise să o alunge. Aurora a simțit că ea este cea care trebuie să înceapă discuția, dar îi era teamă de propria voce. A făcut un efort și a spus:
– Cred că trebuie să facem bagajele, începe săptămâna poveștilor.
Atât a putut să spună.
Vladimir s-a uitat la ea și a încuviințat din cap fără să adauge vreun cuvânt, erau deja prea multe cuvinte spuse în încăpere. Era un început. Tăcerea, care se credea stăpâna casei, s-a cutremurat când a auzit vocea Aurorei și a realizat că i-a venit sfârșitul.
Din difuzoarele mașinii se revărsa un jazz molcom, Thelonious Monk[1] (”Monk’s Dream”[2]). Aurora obișnuia să-i spună jazz de ora închiderii. Ori de câte ori asculta albumul, se închipuia într-un club de jazz, dormind cu capul pe masă, după ora închiderii, iar proprietarul clubului, se oprește din măturat, se apropie de ea, o bate pe umăr și îi spune că s-a făcut dimineață și trebuie să plece. Își ridică cu greu capul de pe masă și îi aruncă o privire tulbure celui care i-a deranjat somnul. Proprietarul o întreabă amabil dacă vrea să-i cheme un taxi. Ea îl refuză și se îndreaptă spre ușa localului. Scurtmetrajul Aurorei se termină brusc în momentul în care pune mâna pe clanța ușii localului, chiar dacă muzica curge în continuare. Niciodată nu a deschis ușa și nu a ieșit în stradă. În mașină, acoperită cu o pătură și toropită de căldură, a reluat filmul pe fondul Visului lui Monk. Stătea cu capul pe masă și plutea între vis și realitate, așa cum plutesc cei pe care băutura îi adoarme cu capul pe masa cârciumei în care, la intrare, au crezut că vor uita de partea întunecată a existenței. Auzea hârșâitul măturii și muzica curgând din tonomat. Proprietarul se apropie de Aurora și îi pune mâna pe umăr. Femeia tresare și ridică puțin capul de pe masă. Nu vrea să fie deranjată. Alcoolul îi tulbură gândurile și o pune în imposibilitatea de a se dumiri unde se află. Deschide ochii și recunoaște localul. Își amintește că a avut chef de băutură și de niște jazz live. A avut parte și de jazz și de băutură. Poate băutura a fost prea multă. Simte asta dureros în interiorul cutiei craniene, în special în zona tâmplelor. Încearcă să-și maseze tâmplele, dar este de prisos, durerea rămâne la fel de intensă. Trupa a fost strașnică, iar seara a meritat toți banii. Proprietarul îi spune calm că ar trebui să părăsească localul și o întreabă dacă dorește să-i cheme un taxi.
– Este pentru prima oară când se întâmplă acest lucru? Întreabă femeia cu voce amorțită.
Proprietarul oftează, se așează pe scaunul de lângă cel pe care stătea Aurora și îi spune cu voce joasă:
– Nu, dar să știi că nu am ținut socoteala zilelor în care s-a repetat scena asta. Am observat un singur lucru, a continuat Bob, pentru că acesta era numele proprietarului, lucrurile se întâmplă în acest fel doar atunci când cântă Monk, probabil pentru el vii la local, nu știu și nici nu este treaba mea, a încheiat Bob încercând, la final, să puncteze faptul că este un tip discret, care știe cât de prețioasă este intimitatea clientului.
– Okey, a spus apăsat Aurora, o să-mi iau tălpășița de îndată.
A dat să se ridice de pe scaun, dar la jumătatea drumului spre poziția ortostatică, a simțit că puterile o părăsesc și s-a prăbușit înapoi pe scaunul de pe care tocmai încercase să se ridice. A râs așa cum râd mahmurii, conștienți de faptul că au sărit calul, l-a bătut pe umăr pe Bob și i-a spus:
– Cred că trebuie să mă dreg.
– Știi ce este ciudat? A întrebat Bob privind-o cu interes pe femeie.
Aurora a devenit atentă și a spus cu jumătate de gură:
– Lovește-mă, amice.
Bob s-a ridicat de la masă și în timp ce se ridica i-a spus Aurorei:
– Este prima dată când stăm de vorbă. Până astăzi, rolul meu se încheia în momentul în care te întrebam dacă vrei să-ți chem un taxi, refuzai, te ridicai și, în momentul în care puneai mâna pe clanța ușii, dispăreai.
Aurora a dat glas primului gând care i-a venit în minte:
– Amice, poate cineva a rescris scenariul.
Bob s-a retras tăcut în spatele barului. A luat câteva portocale, un grapefruit roșu și o lămâie. Cu un cuțit mic a tăiat fructele în jumătate. Le-a stors într-un pahar mare, a turnat puțină vodcă, a pasat trei tablete de aspirină și a amestecat cu o lingură mare lichidul din pahar. S-a întors la masă și a pus paharul în fața Aurorei, spunându-i:
– Bea-l până la fund.
Aurora a luat paharul și a băut conținutul. S-a strâmbat și a pus paharul pe masă.
– Este criminală treaba asta. Futu-i, a continuat femeia, am simțit gust de tărie. Parcă era vorba să mă dregi sau ce naiba.
Bob a a râs. Albul dinților contrasta cu pielea lui neagră.
– A te drege nu este același lucru cu a te trezi, i-a spus Bob fetei cu un aer ușor didactic. Dacă vrei un contact deplin și rațional cu realitatea, trebuie să dormi minimum doișpe ore. Nu am făcut decât să te readuc pe linia de plutire, a încheiat Bob.
– E bine și așa, a spus femeia, simt că plutesc din nou, bine că nu mă mai doare capul și nu am amețeli. […]
[1] Thelonious Sphere Monk (1917 – 1982 ) a fost un pianist și compozitor american , cunoscut pentru stilul său unic de improvizație și pentru contribuția semnificativă la repertoriul jazzului.
[2] Album lansat de Thelonious Monk la casa de discuri Columbia Records în martie 1973.