Gabriela Petre – proză
MITU
(din vol. „Disecție în social”, Editura STEF, 2020)
„Mitu are valoare,
Mitu este cel mai tare!”
Aşa strigă golanii în cor, lângă stâlpul din colţul străzii. Se adună seara la o miuţă, după care stau la taifas, din obişnuinţă. Mitu e şeful lor şi e văzut ca o vedetă a cartierului. A celui mai sordid cartier din câte există în această urbe de mahala. Şi-a câştigat „faima şi simpatia”, cu greu.
E greu să furi!
E greu să tragi pumni, să semeni teroare şi mai cu seamă să nu-ţi placă munca!
Are 30 de ani şi deja 3 condamnări, toate însumând, nici mai mult nici mai puţin, de 10 ani.
Are tatuat un punct înconjurat de alte cinci, în dreptul degetului mare, de la mâna dreaptă.
E semnul prin care vrea să arate tuturor că el a fost la „mititica”. O glorie!
A fost spaima colegilor de celulă şi problema numărul unu a gardienilor. Când au scăpat de el, oamenii şi-au făcut cruce. Şi cei dinăuntru şi cei din afara celulei. Mitu fură, escrocheză, bate, înjură, ameninţă şi poartă cuţit. Legat cu bandă de piele, deasupra şosetelor. Oamenii îl evită, prietenii de ticăloşii îl idolatrizează. Copiii fug din calea lui. Părinţii îl blestemă. Doar fratele lui cel mare îl stăpâneşte. Îi trage câte o corecţie bărbătească, burduşindu-l de pumni şi picioare, în magazia din fundul curţii. Şi Mitu nu ripostează, pentru că se teme de „nenica”, adică de fratele lui cel mare. Nenica e strungar şi are nevastă frumoasă. Pe Simona.
Simona îl salvează pe Mitu de fiecare dată din ploaia de picioare şi pumni a bărbatului ei. Zice că Mitu este un suflet chinuit şi că dracii râd de el şi de aceea e aşa. Părinţii lui Mitu par mai bătrâni decât sunt. Taică-său a avut TBC, după care s-a îmbolnăvit şi maica-să. Supărările şi lipsurile i-au îmbătrânit înainte de vreme. Femeia are 48 de ani, dar arată de 58. Asta nu a împiedicat-o să aducă pe lume încă un copil: pe Gigel! Gigel e blond şi ţipă. Gigel e deocamdată, bucuria familiei. Gigel creşte. Gigel are deja 5 ani, pistrui, păr ciufulit, dinţi strâmbi şi e şmecher. Se formează la şcoala lui Mitu. Care nu scapă nici o ocazie de a-i arăta tot ce ştie. Mitu este un „profesor” care îşi dă silinţa, iar Gigel este un elev silitor, care nu vrea să-şi dezamăgească „profesorul”.
A împlinit 10 ani şi ştie foarte multe: să fure, să fumeze, să deschidă clanţe cu agrafe de păr, să şmanglească găini, să bată copiii şi să terorizeze vecinii, părinţii şi profesorii. A fost declarat repetent de două ori până acum. Penitenciarul de minori de la Tichileşti îl aşteaptă! Mitu îl priveşte cu simpatie. Nu a trăit degeaba! Nu a avut el copii, dar Gigel este copilul lui de suflet. Îl mângâie pe Gigel cu duioşie de golan şi îl învaţă cum să arunce cu o agudă zemoasă şi neagră în rochiţa cea nouă şi albă a fetiţei de vis-a vis. Aguda păteaza rochiţa, fetiţa plânge şi cei doi golani râd, tăvălindu-se pe podişca din faţa porţii. Sunt tare mândri de isprava lor! Anii trec cu repeziciune! Mitu a mai adăugat ceva la anii de puşcărie (cum se putea, altfel?!) şi „l-a crescut” cu simţ de răspundere pe Gigel. Gigel a făcut doar şapte clase, a furat, a bătut, a tâlhărit, urmând tradiţia fratelui lui. Ba chiar se pare că l-a şi întrecut pe acesta în ticăloşie.
Numai că destinul joacă feste. Ajuns la vârsta la care orgoliile sunt mai presus de orice, Gigel a început să îşi revendice poziţia de lider de golănie în cartier. Unde, ghiciţi cine era şef? Nimeni altul decât Mitu, fratele şi „profesorul” lui. Au început ameninţările care nu au mai contenit. Şi la un moment dat, după o ţuică băută în birtul lui nea Florică, s-a ajuns la bătaie.
De la bătaie la cuţit nu a fost decât un singur pas. Mic. Sau înspăimântător de mare pentru că Gigel a devenit victima fratelui său. Mitu a lovit cu sete cu şişul cu lamă dublă. Gigel a murit privindu-şi cu nedumerire fratele. Când l-au legat poliţiştii, Mitu plângea cu ochii la trupul lipsit de viaţă a lui Gigel. Instanţa l-a condamnat la 20 de ani închisoare şi nu i-a permis să participe la înmormântarea fratelui ucis. Iar Mitu, într-un gest de singură demnitate a vieţii lui şi-a pus capăt zilelor, în celula în care fusese dus. Gigel fusese fratele lui, copilul lui de suflet şi singurul om pe care îl iubise. Trebuia să îl întâlnească din nou, altundeva, altfel!