Poveste cu turn în formă de tată

Vineri, 17 octombrie 2025, membrii cenaclului „Alter Ego” și-au îndreptat atenția asupra textelor propuse de Mariana Marțian, profesor de științe socio-umane, autoare a volumului de poezie „Poveste cu turn în formă de femeie” (Editura Ex Libris, Brăila, 2000) și a altor volume precum „Filosofia în imagini” (2015) sau „Comunicarea în imagini” (2017). Textele prezentate în cenaclu se doresc a fi parte dintr-o nuvelă mai amplă, aflată în lucru, cu titlul „Recviem pentru tata”.

   Parcă avea ciumă! I-au pus corpul, țeapăn și rece, ȋn doi saci suprapuṣi, negri ṣi, cu un scrâșnet care mă urmărește, au tras fermoarul peste el ca peste ceva toxic, ce trebuie aruncat la gunoi, cât mai repede. Cu un gest brutal, străinii aceia au atins gura tatălui meu care, ȋn ultimele zile  voia să-mi spună ceva. 

            -Vin acum, tată, imediat!

  Am oprit aragazul. Am intrat în dormitor. M-am așezat lângă el.

  – Ascultă! a spus preocupat.

  Eram ochi și urechi. Fiecare inflexiune a vocii îmi era desfătare. Știam că nu-l voi mai auzi: glasul acela plin de vioiciune și optimism căpătase acum o moliciune melancolică, gravă. Nu mi-a trecut prin minte să-l înregistrez. 

 – Demult, am văzut un film: acțiunea se petrecea în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

– Ce film, tată? Ultimele două silabe, le-aș fi spus mai des:  ta-tă, acum, cât mai eram împreună. Mă gândeam că voi găsi filmul și-l voi vedea cu ochii lui.

– Nu mai știu cum se numea. Ascultă, a repetat, vizibil deranjat de întreruperile mele: 

„Doi soldați aveau misiunea de a transporta, în condiții periculoase, o încărcătură de explozibil. Deasupra lor, raiduri. Camionul în care erau înainta cu  mare viteză. Le era frică. Șoferul a încetinit și a oprit camionul. Fără să spună niciun cuvânt, a coborât. A trântit portiera. Celălalt l- a așteptat, l-a tot așteptat dar ăsta nu mai venea. Nu știa ce să creadă. Când s-a  întors, în sfârșit, partenerul lui era atât de furios încât a sărit  la el, l-a apucat de veston cu ambele mâini, într-o strânsoare de mai-mai să-l sufoce:

–   Băi, tu îți bați joc de mine? Ești nebun?– Unde ai stat atât?  Și, cu ochii bulbucați: 

– Am crezut că mergi și tu, să te ușurezi. Iar tu? Unde te-ai dus, băiete?! Așteptai să mă găsești scrum?! Tu chiar ești cretin! I-a dat drumul, ca unuia cu care nu te poți înțelege.

Soldatul, calm, i-a spus în șoaptă, privind în față, de parcă ar  fost singur: 

– M-am bărbierit. Până ṣi un cadavru trebuie să fie prezentabil!”

            Proza Marianei Marțian se află la granița dintre memorialistică și proza artistică, o proză interesantă ce se citește cu plăcere. Este uneori melodramatică, însă are valori artistice. Autoarea are mână de scris (Mircea Andronic Romian). Sunt folosite foarte multe elemente filosofice care îmbracă aceeași idee. Apare uneori o incoerență a stilului, cu elemente din generația nouăzecistă, se creează digresiuni (Mihai Vintilă).

            Textul din care fac parte fragmentele prezentate ar trebui publicat în întregime. Autoarea se preocupă de pandemie, un subiect foarte important. Stilistic, este nevoie de răbdarea de a struni textul. Apar elemente muzicale și poetice care aduc valoare. Personajul feminin trebuie dus mai departe și arătat mai adânc (Aurel Furtună).

            Este o creație pentru cititorul modern, cu multă încărcătură emoțională și psihologică, care îl determină pe cel care îl parcurge să se oprească și să mediteze (Ion Măgeanu). Elementul central al textelor lecturate este evocarea figurii paterne. Imaginea mamei este o oglindă pentru cea a tatălui. Există un joc al planurilor, cu întinderi și intensități diferite: tatăl viu, sănătos, tatăl bolnav și tatăl mort. Apar derapaje controlate: în cinematografic și în fantastic. Personajul central, tatăl, este un om al întunericului îndrăgostit de lumină, surprins în diferite ipostaze: relația cu naratoarea, cu cei din jur, cu mama (Adrian Victor Vank).

            Textele pun accent pe emoții. Există lucruri parcă trase la indigo, creând o imagine conturată frumos și discret. Se realizează o proiecție a eternului tată de fată, o mărturie pentru cei care sunt și cei care vor veni. Este conturată o realitate sumbră, ce a pandemiei, când se atinge un stadiu de dezumanizare („parcă avea ciumă”). Este folosit un vocabular elevat ce permite emoției să se strecoare în sufletul cititorului. Apare un amestec de stiluri și planuri, de exemplu imixtiunea poeziei. În textele Marianei Marțian vibrezi și te regăsești (Ana Sofian).

            Nu cred să existe declarație de dragoste mai frumoasă pentru tată de la fiică, care ar fi existat și fără pandemia de COVID. Îl face nemuritor. Apare jocul ingenios al culorilor, cu semnificații psihologice, prin imagini extraordinare (Veronica Teodoru).

            Textele sunt mai mult memorialistice sau mai degrabă de graniță. Se încadrează în tiparele povestirii, prin narațiunea subiectivizată la persoana I. Transferul între planuri este frumos lucrat, se glisează între real și imaginar, între viață și moarte. Apar prelungiri emoționale. Elemente aparent banale capătă semnificații deosebite: tunsul. Apar metafore pentru planul estetic: candelabrul (simbol al propensiunii către lumină). Dincolo de evocare, personajul devine un erou (Liliana Toma).

            Textele Marianei Marțian mă fac să mă gândesc la întrebarea lui Marin Preda, „De unde vine inspirația?” și la faptul că inspirația acestuia pentru romanul „Moromeții” a fost tatăl său. Modul în care sunt conturate cele două personaje, tatăl și mama, face trimitere la ideea de spirit al antinomiilor (Mircea Eliade): tatăl, din Moldova, îndrăgostit de lumină și viață, știa să iubească, în opoziție cu mama, care nu știa să își arate dragostea față de copil. Cromatica se îmbină cu muzica (un filon, o țesătură). În partea finală apar metafore cu semnificații în teritorii artistice precum poezia, literatura, muzica, pictura (Camelia Cornelia Budan).

            Asistăm la realizarea portretului tatălui prin multitudine de mijloace stilistice. Este exprimat „rafinamentul unui om care oferă tot… cu generozitate aristocratică” (Cella Delavrancea). Autoarea are ușurință în realizarea portretelor. Apar fragmente de proză lirică (Mioara Oprișan).

            Se vede în proza Marianei Marțian un experiment literar ce seamănă cu cel personal. Intenția nu este de a informa, ci face selecție de detalii de viață ce mizează pe o anumită semnificație. Naratoarea textului vorbește despre cele două prezențe, tatăl și mama, cu diferențe de abordare. Sunt folosite mijloacele epice ale narațiunii artistice, vădită în mijloace stilistice, expresii, figuri de stil. Este o propunere reușită, o scriere plăcută la lectură, ce satisface o multitudine de gusturi (Valentin Popa).

            Textele prezentate prezintă grotescul și durerea legăturii cu părinții. Forțează mintea cititorului prin aspecte precum disonanța dintre dorință și repulsie, dorința de întoarcere la origini, captivitatea în falangele urii, accentuarea senzației de haos emoțional, cromatica sugestivă. Este o proză introspectivă și confesivă, cu un imaginar bogat, construit prin contraste: real-metaforic, interior-exterior (Gabriela Petre).

            Ambele texte lecturate formează împreună o arhitectura confesivă puternică în care memoria nu are doar o funcție evocatoare, ci devine mecanism de construcție narativă și estetică. Privite împreună, cele două texte trasează un traseu interior coerent care unește printr-un arc narativ trauma copilăriei cu trauma pierderii, articulând o mitologie  personala a vulnerabilității. La nivel stilistic, tensiunea dintre lirismul reținut și intensitatea poetică a rememorării conferă textelor o autenticitate în care cuvintele nu sunt simple confesiuni, ci instrumente care  reactivează emoția. Stilul e sobru, cu fraze ample, stratificate, care lasă spațiu respirației interioare și detaliului senzorial. Simbolistica cromatică are un rol esențial, albastrul safir fiind culoarea siguranței și a prezenței paterne, în timp ce roșul incandescent întruchipează trauma, conflictul, primele percepții ale violenței și neputinței. Ritmul narativ oscilează între fragmente scurte, nervoase, și fraze dilatate, construind o dinamica afectivă care implica cititorul direct (Ana Maria Dan).

            Interferența memorialistică- introspecție, sesizabilă chiar din titlul „Recviem pentru tata”, conturează ideea de elogiu a simbolului paternal, dar cred că proza scrisă de doamna Mariana Marțian este mai mult decât încadrare în memorialistic/autobiografic. Este o proză de idei, analitică, o parabolă a lumii în continuă suferință, în care declinul social/moral se manifestă ca un vortex ce dezumanizează. Discursul narativ capătă deschidere spre obiectivism, chiar „realism dur” cu substrat naturalist – în secvențele despre lumea spitalului, cu procedurile medicale stricte, unele, exagerate, din „exces de zel”, dar și atmosfera de la „pompe funebre” etc. Boala, fie că este AVC, fie COVID, destructurează omenescul și garantează marginalizarea. Narațiunea are, astfel, mai multe „grile” de lectură privind fixarea memoriei afective sub auspiciile cromatice de „albastru-cobalt” și „albastru-safir” (Ana Maria Zlăvog).

            Mariana Marțian este un prozator bine calibrat, cu o sensibilitate aparte, pe care o continuă ca oglindire a omului. Există o completare reciprocă între stilul acesteia și cel al lui Anton Marțian. Te regăsești în ieșirile din ritm controlate (Ștefan Laurențiu Ionescu).

            Pe autoare a durut-o mai întâi ceva, apoi a scris despre asta, de aceea vibrația acestei dureri se transmite cititorului. Evocă amintirea tatălui prin flash-uri cu intensitate și o doză considerabilă de lirism. Personajul este un miner și prin el autoarea redă un crâmpei din acest univers terifiant și fascinant. Poate autoarea nu a distilat mai mult momentele dramatice pentru a le reda într-o formă liberă de sensibilitățile personale (Anton Marțian).

            Textul de tip hibrid, la granița dintre memorialistică și ficțiune, este scris în manieră cinematografică și extrem de bine realizat din punct de vedere artistic. Prin intermediul retrospecției nostalgice, figura paternă capătă proporții mitico-legendare. Jocul subtil lumină-întuneric proiectează lumea de la suprafață într-un întuneric care ar fi trebuit să fie caracteristic lumii din subteran. Suferința fiicei atinge valori paroxistice: ,,Fac baie. Tata, nu. Șuvițele fierbinți ale dușului îmi trezesc sângele jugularei, viscerelor și degetelor de la picioare. Tatei, nu.” Naratoarea face trecerea dinspre lumea exterioară, în care nu se mai regăsește, înspre lumea interioară reflectată în albastrul-safir al copilăriei petrecute în orașul minier Petrila, a cărui invocare lirică amintește de fascinația adevărurilor dureroase  descrise de Vladimir Nabokov în Lolita. Mama se transformă într-o figură demonică, coborâtă parcă din tenebrele infernului, iar certurile părinților afectează în mod profund fetița-martor ale cărei trăiri intense își strigă descătușarea: ,,Unde să fug,  să mă ascund, în visul, casa, desenul cui?!” Oscilația prezent-trecut devine încercarea memoriei afective de a face față unor experiențe traumatice pentru a aduce alinare în sufletul fetiței speriate din trecut, care trăiește încă în femeia matură din prezent, dominată de nevoia de a reconcilia în propria ființă jumătatea feminină cu cea masculină, ,,substanța subtilă și sinilie/ a sufletului bărbat-tata și/ zgrunțuroasa materie/ roșu-închis/ a corpului femeii-mamă.” Finalul (,,Putea fi o zi de vară perfectă”) reflectă minunat această oscilație și redă ideea imposibilității împlinirii, de unde și drama, dar și frumusețea existenței umane și izvorul imaginației artistice (Cristina Chifane). 

            Textele Marianei Marțian sunt un exercițiu literar reușit, o mostră de proză subiectivă, scrisă cu talent la persoana I, distilând în mod ingenios elemente autobiografice și o mare încărcătură simbolică, mai ales din sfera cromaticului. Este foarte bine conturat portretul personajului central, tatăl, din perspectiva naratoarei-fiică, exploatând foarte bine încărcătura afectivă care se stabilește între cei doi. Emoția este un atu al textelor, conferindu-le dinamism și putere expresivă, dar, pe alocuri, grăbește mecanismul narativ, care ar putea să zăbovească mai multe pe anumite scene. Un alt atu este intertextualitatea, în strânsă legătură cu conectivitatea culturală, ceea ce dă textelor prospețime și bogăție de semnificații (Liviu Chifane).

            Următoarea întâlnire va avea loc vineri, 7 noiembrie 2025. Va citi Mircea Andronic Romian.

Liviu Chifane