Joc poetic în stil provocator
Vineri, 23 mai 2025, în cadrul întâlnirii membrilor cenaclului „Alter Ego”, scriitorul și editorul Mihai Vintilă, e citit un grupaj de poeme care fac parte din volumul „Sunt ruda de sânge a unui timp nebun” (Editura InfoEST, Siliștea, 2023). Mihai Vintilă este, printre altele, autorul mai multor volume poezii: „Primii pași” (Editura Edmunt, Brăila, 2005), „Fiare și oameni” (Editura Pim, Iași, 2012), „Ordine și gânduri” (Editura Pim, Iași, 2013), „Adevăruri mari scrise cu litere mici” (Editura InfoEST, Siliștea, 2015), „Dirijorul de cuvinte” (Editura InfoEST, Siliștea, 2017).
Un corp ce nu mai poate să mă încapă
Mi-au ieșit plămânii prin nări
Să mai respire aer curat
Nu mai puteau de visări
În corpul acesta uitat
De bărbat.
Aici nu mai e loc de respirat
Poezia și-a făcut singură palat
Fiecare celulă îi e cameră
Totul este parcă ciudat
Microbii înșiși s-au apucat de făcut curat.
Ce corp minunat!
Sunt prins între cărnuri și oase
Nu scap!
Mă strânge din toate părțile
Și parcă în el nu mai încap.
Sângele aleargă ca nebunul
Să umple toate spațiile goale
Mai puțin ultimele…
Ultimele 13 grame!
Mihai Vintilă scrie poezie existențialistă, în care poetul se află în centrul lucrurilor. Există o hermeneutică a intenției. Se remarcă elemente de pastel (Liliana Toma).
În versurile date, poezia copleșește corpul, ca într-o visare. Poetul se retrage în poezie. Acesta găsește în artă divinitatea. Omul și sufletul sunt incompatibile. Poetul intră într-o stare de veghe spirituală. Se distinge căutarea unui sens superior. Sunt poezii autoportret. Se privește cu seninătate perspectiva morții printr-un control asupra propriului destin (Mioara Oprișan).
Mihai Vintilă îmbrățișează postmodernismul cu elementele sale specifice precum spiritul ludic și intertextualitatea. Se desprinde dihotomia spirit-materie prin aspirația continuă spre absolut, dublată de nemulțumirea de a-și nu-și stăpâni propria condiție. Poemele prezentate au spiritul asemănător cu creațiile lui Florin Iaru sau Ion Stratan. Se simte o căutare a banalului, o coborâre în banal. Este o poezie provocatoare (Camelia Cornelia Budan).
Este de remarcat autoironia textelor lui Mihai Vintilă. Acesta pare să caute să șocheze, să uimească. Poetul se refugiază în lumea sa, caută să se izoleze de lumea care simte că îl devorează și îi ia ființa (Ion Măgeanu).
Mihai Vintilă este un caz interesant pentru cenaclu. Se remarcă mai degrabă ca prozator și critic pertinent. Poemele selectate sunt foarte bune. Autorul se joacă cu tiparele clasice. Creează rime autentice. Există în poemele date o modernitate pregnantă și o continuă dezbatere asupra timpului. Iese în evidență duritatea unor imagini (Valentin Popa).
Poeziile citite arata mai degrabă ca un exercițiu poetic. Impresionează ușurința scrierii și muzicalitatea (Neculai Băcanu).
Poezia lui Mihai Vintilă este cuprinsă de un neastâmpăr creativ, care caută în mod continuu să incite și să provoace la o ideație aparte, în care cititorul își vede toate tiparele de lectură date peste cap. Se remarcă jocul neobosit cu imagini, teme, motive sau idei care contrariază și incită la descoperirea unor sensuri ascunse în straturi succesive de interpretare. Poetul pare obsedat de anumite planuri existențiale precum corporalitatea, obiectualul sau condiția temporală a omului, încorsetarea acestuia într-un univers supus vremelniciei. Ironia și autoironia, chiar persiflarea, fac parte din arsenalul poetului și obligă la o meditație specială, specifică poeziei contemporane, în care nimic nu scapă de ochiul critic și satiric (Liviu Chifane).
Liviu Chifane