La granița dintre memorialistică și ficțiune
Vineri, 4 octombrie 2024, membrii cenaclului „Alter Ego” și-au îndreptat atenția asupra textului propus de Camelia Cornelia Budan, autoare a volumului autobiografic „Sancta simplicitas” (Editura Proilavia, Brăila, 2019). Fragmentul lecturat a purtat titlul „Marcela” și face parte dintr-un volum aflat în lucru.
Motto: „Scrisul e singura cale de a mă elibera.Ca un călător care ajunge la check in și descoperă că valiza îi e prea grea-scriu pentru că dacă nu dau jos din când în când o parte din povara amintirilor ,n-am să mai pot respira.” (Eshkol Nevo)
Privesc pe balcon drept în faţa mea și văd de sus, de la etajul al optulea silueta albastră a munților Hercinici din Dobrogea, o imagine blândă, învăluitoare. Știu că dincolo de acești munți, acolo unde privirile mele nu pot ajunge, se întinde marea, tremurând verzuie sub lumina soarelui de vară, aruncând pe țărm dantela ei de spumă. Dar mai bine să privim în interior, ia să vedem, ce se deslușește? O fată superbă, elevă la liceul Murgoci, aflat aproape de Dunăre, o persoană delicată, minionă, cu un zâmbet deschis, simplă, inteligentă, premianta clasei, Marcela. Tatăl meu este fratele ei și ne-am dus cu toții la București la un concurs național de atletism, ea concura la proba de 80 metri garduri. Stăteam alături de sutele de oameni pe băncile din lemn vopsite în verde din stadion și priveam gardurile pe care atleții trebuiau să le treacă ,destul de înalte, aveau sus o mică formațiune, care, dacă era atinsă, se prăbușea.
Fetele se aliniază pe linia de start, se aude zgomotul pistolului care dă pornirea. Este ceva fascinant, ca la începutul unei simfonii când dirijorul ridică bagheta. Toți ochii sunt ațintiți la acea mână, la degetele care parcă se iluminează din interior, așa este și atunci când începe cursa, o primă mișcare, un impuls inițial, când fiecare se află într-o aliniere perfectă, apoi zgomotul de start, apoi mișcarea fiecărui atlet, cu mușchii încordați, cu ochii măriți și strălucitori, cu inima bătând tare, cu părul fluturând, cu tricoul pe care se află un număr din ce în ce mai ud de transpirație. Mâinile se sprijină pe linia de start, piciorul din faţă are genunchiul lipit de sol, cel din spate este susținut doar de vârfurile degetelor, iar privirea este ațintită înainte, concentrarea este maximă, prin minte trec cuvintele antrenorului, o frântură de rugăciune, un gând mic către mamă, o sclipire fulgurantă a unei medalii…
– Pe locuri, fiți gata, start!
Camelia Cornelia Budan propune proză autobiografică în care pune suflet, o proză despre sine, care încântă prin faptele reale învăluite în ficțiune (Aurel Furtună). Textul respiră poezie, asortând întâmplărilor reale metafore sau comparații precum cele cu muzica clasică; sunt zugrăvite tablouri cu impact (Virgil Andronescu). Debutul textului arată crezul autoarei. Limbajul are o încărcătură blândă. Se trece ușor de la o secvență la alta. Se simte chipul și personalitatea personajului central. Apar idei ancoră care trimit la alte texte literare. Inscripțiile descriptive creează secvențe de film (culoare, miros, mișcare). Sunt utilizate diferite tehnici, precum repetiția (Ana Sofian).
Ca stil, textul alternează frazele lungi cu cele scurte. Începutul este o punere în scenă, în care obiectivul se extinde și se retrage în mod repetat. Autoarea debanalizează lucrurile banale prin descrieri și inserții sugestive. Se folosește sugestia, creându-se erotism prin nonerotism. Se reconstituie atmosfera anilor ’70-’80. Vocea narativă nu este puternică, dar se păstrează constantă în tot textul (Adrian Victor Vank).
Fragmentul lecturat surprinde esența umană. Personajele plac în măsura în care naratorul simte atașament față de ele (Anton Marțian). Este o scriere la graniță, între memorialistică și ficțiune, o relatare care, cel puțin la început, transmite sentimentul unei cronici sportive realizate foarte bine. Descrierile sunt excepționale. Nucleul îl reprezintă personajul Marcela. Firul epic nu respectă toată cronologia, are loc o dislocare temporală. Pasajele descriptive sunt foarte frumoase. Se evidențiază un discurs narativ monocord din care lipsește fiorul liric (Liliana Toma).
Textul este o mărturisire directă ce merge la suflet, având un limbaj cizelat, cuvântul potrivit la locul potrivit. Construcția frazei pare uneori forțată (Ion Măgeanu). Frazele sunt adesea lungi, virgula fiind folosită din abundență. Există o permanentă alternanță interior-exterior. Metafora și celelalte elemente de stil sunt folosite cu măiestrie (Florin Burtea).
Există o revenire continuă la teme muzicale prin care se redă caracterul ascuns al personajului. Sunt numeroase momentele în care iese la suprafață latura didactică, moralizatoare, a autoarei, având ca rezultat ieșirea din atmosferă (Ștefan Laurențiu Ionescu). Fiecare cititor trăiește în fragment, regăsește parte din propria experiență (Neculai Băcanu). Camelia Cornelia Budan are „mână”, dar contrariază faptul că nu se regăsesc elementele prozei. Lipsesc întâmplările „teribile”, poate pentru că autoarea se lasă copleșită de amintiri (Darie Lăzărescu).
Textul prezentat în cenaclu fascinează și atrage în primul rând prin plăcerea și savoarea relatării. Secvențele narative se succed cu repeziciune, într-o avalanșă continuă de imagini și scene care compun tablouri semnificative. Există o candoare evidentă a stilului, fapt accentuat de trimiterile artistice din domeniul muzicii sau literaturii. Fraza devine adesea digresivă, țesând alveolar, îmbogățind paleta imagistică. Totuși, compoziția este fracturată între stilul autobiografic și cel ficțional, ceea ce creează inconsecvență narativă și ambiguități tematice (Liviu Chifane).
Textul nu are o noutate spectaculoasă, dar se axează, dinspre obiectiv spre subiectiv, asupra unor contexte sociale, familiale din trecutul afectiv al personajelor. Impactul acesta cu iz personal nu asigură, totuși, o premisă memorialistică (deși autoarea vorbește despre situații cândva reale: Liceul „Murgoci”, doamna profesoară Paulescu etc.) Regăsesc contrastul dintre orașul de provincie și capitala și o oarecare deschidere spre drama „femeii în fața oglinzii” (cum scria Hortensia Papadat-Bengescu) așa cum se întrevede din prima parte a textului și, mai ales, din titlu, „Marcela”. Nu narațiunea în sine captivează, ci, mai degrabă, tehnica bună a descrierilor și valorificarea unor elemente-surpriză (sportul de performanță, lumea universitară, senzualitatea, munca de zi cu zi, rutina ori ieșirea din „tipar” etc.) (Ana Maria Zlăvog).
Poetul Vasile Mandric a prezentat volumul abia ieșit de sub tipar intitulat „Sonete pentru Liliana”, din care a citit poemul „Sonetul lunii”.
Următoarea întâlnire va avea loc în data de 18 octombrie. Va citi poetul Darie Lăzărescu.
Liviu Chifane