În „antecamerele” prozei cu accente suprarealiste
Vineri, 23 februarie 2024, în cadrul cenaclului literar „Alter Ego”, scriitorul Virgil Andronescu a prezentat un fragment de proză intitulat „Antecamere”. Consacrat ca poet, acesta este, de asemenea, autorul a două volume de proză: „Foaie de observație – Jurnalul unei conștiințe”, Editura Pim, Iași, 2012, și „În zodia Dunării”, Editura Lucas, Brăila, 2023.
Dar ce ai cu scaunul din fața ta? Umbra ta e așezată pe el. Tu, dincolo de masa singurătății. De cealaltă parte. Și vorbele tale și gândurile tale. Priviri către un scaun ce pare gol și chiar e posibil să fie gol, este gol. Ocupat de o umbră. Și nu-i gol. Ești tu. E scaunul. Sunt eu. În altă cameră, antecamera lumii tale. Antecamera camerei în care tu privești pe furiș, întrebi scaunul. Te întrebi. Despre antecamera singurătății ce ai de spus? În antecamera antecamerei camerei iubirii sunt și eu, așteptând. Ca umbra ce ocupa locul de pe scaunul tăcut, de lângă masa singurătății dintre tine și scaun, să-i acorde șansa de a-l ocupa pentru a nu mai fi singur și gol. El, scaunul. Eu, sufletul. Tu, sufleta. Și masa. Masa ocupată de-o vază ocupată de-o floare, între tine, scaun și eu, și tu. Și-o umbră singură, umbra singurătății întruchipate. Tu gândești. Tu întrebi în gând. Formulezi supoziții. Tu privești în suflet. Tu și golul. Golul. Spațiul acela… În care ne aflăm noi doi, închipuită umbră, eu, tu, scaunul, masa, vaza cu floarea ce-i ocupă golul, spațiul însuși devine plin. Cam așa s-a scurs timpul dintre pacient și pacient, vorbea cu sine. Spațiul nu suportă vidul. Nici timpul. Clara fusese ucisă și, de ceva vreme, trăia doar în mintea lui. Fabrica, își amintea el. Doctorul care umblase în el, cât și cei doi brancardieri care îl imobilizaseră, amuțiseră, parcă își înghițiseră limbile și gurile parcă le-ar fi fost ferecate cu lacăte. Ea nu își mai amintea nimic: scara, treptele tocite, forma lor spiralată, nimic din toate acestea – nici măcar fuga în ploaia rece de afară, toate păreau vis. Unul frumos sau un coșmar, nu mai contează. A trecut ceva timp de atunci. […]
Virgil Andronescu propune nici mai mult nici mai puțin decât un malaxor imens în care macină teme grele precum timpul sau discriminarea din perspectiva bolnavului, a cărui percepție asupra lumii are o coloratură specială (Adrian Victor Vank). Este un mod interesant de a scrie proză, cu numeroase divagații, dar și elemente ale expresivității artistice precum metaforele, simbolurile sau repetițiile, toate concentrate în mod obsesiv asupra frazei (Mircea Andronic). Se simt o atmosferă ce ar putea fi numită „postpandemică” și o goană continuă după cuvinte (Aurel Furtună).
La Virgil Andronescu primează plăcerea deosebită a suferinței, chiar absolutizată, în care sunt topite motive excelente precum umbra, lumina și visul (Liliana Toma). Personajul Clara devine un alter ego al autorului, care scotocește în cotloanele minții după stări și emoții, cu doze notabile de joc al ideilor și cuvintelor și de ironie (Ana Sofian).
Fragmentul citit în cenaclu amintește de „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Ken Kesey sau de textele Hortensiei Papadat-Bengescu prin modul în care tratează tema bolii, alunecând între realitate și vis, într-o perpetuă stare de anxietate. Se observă, de asemenea, spiritul ludic, plăcerea de a mânui cuvintele (Camelia Cornelia Budan).
Virgil Andronescu construiește o lume proprie, în care a strâns temeri, necazuri și bucurii, o lume interioară prin care se străduiește să o explice pe exterioară. Sunt notabile stilul fragmentar și tema delirului, ambele conturând o atmosferă sumbră. Virgil Andronescu este un scormonitor în propria conștiință (Ion Măgeanu). Autorul nu părăsește întru totul poezia, aceasta prilejuind jocul de cuvinte și imagini în text (Neculai Băcanu). În plus, oscilează între proza filosofică și concretizarea narativului, amintind de Nicolae Breban sau de Nicolae Steinhardt (Mihu Iancu). De remarcat, de asemenea, construcțiile telescopice pe care le creează autorul (Iulian Mitof).
Discursul narativ este conturat de atmosfera melodramatică a Fabricii. Din exterior, Fabrica este un spațiu între două lumi: viață și moarte, vis și iluzie, minciună și adevăr, întuneric și lumină etc. În interior, Fabrica e un carusel de stări și trăiri amestecate, negate, revelate, împrăștiate și apoi iarăși adunate, din care răzbate tonul interogativ retoric semi-ludic. Virgil Andronescu scrie, așadar, o proză de idei și de conștiință, bine articulată în câmpul lexical-semantic, modernă, cu deschidere spre spectaculozitatea didascaliilor din piesele de teatru, un fel de ,,text de graniță” între proza de introspecție și mijloace de viziune teatrală precum jocul cu măști, recuzita obiectuală, stilul indirect liber, aparteul. Nu ar fi exclus să se îndrepte și spre scrierea unor piese de teatru (Ana Maria Zlăvog).
În textul lui Virgil Andronescu se remarcă existența în gol. Autorul închipuie un curs al gândirii bazat pe supoziții ce își găsesc în fine obârșia într-o luciditate a alienatului ce tinde către o anumită metafizică a realului, dar și o fizică a emoțiilor, universul artistului ascunzându-se în spatele obiectualului. Acest curs al gândirii se găsește circumscris într-un ciclu al durerii, al anulării. Textul poartă în sine un lirism interior construit din simboluri, autorul neîncetând a fi poet în oricare dintre manifestările sale spirituale (Ana Maria Dan).
Pornind de la controversa titlului ales pentru fragment, „Antecamere”, Virgil Andronescu se aruncă în vălvătaia prozei cu un lirism acerb, la care nu renunță, alunecând într-un suprarealism propriu, actualizat cu un joc al personajelor abia intuite, mai degrabă voci lirice proiectate în forme proprii. Preferă narațiunea de tip „puzzle”, în care frânturile de intrigă sun disipate și fragmentate prin inserții lirice, ideatice, simbolice, panseuri filosofice, în care autorul însuși își topește aspirațiile și frustrările. Rezultă o proză arborescentă, în care frazele se străduiesc să redea complexitatea subconștientului îmbibat în sensuri metafizice (Liviu Chifane).
Următoarea întâlnire va avea loc vineri, 15 martie 2024, când va citi prozatorul Mihu Iancu.
Liviu Chifane