Artă poetică în metru personal
Vineri, 26 ianuarie 2024, membrii cenaclului literar „Alter Ego” s-au concentrat asupra textelor poetice semnate de Mircea Andronic, autor al volumului „La marginea timpului” (Editura Ex Libris, Brăila, 2007). Titlurile prezentate fac parte dintr-o nouă carte de poezie care prinde contur: „Ars poetica”, „Poem cu ieșire la mare”, „Clopotul și orașul”, „Cercul vârstei”, „Pe cântar”, „Numai dacă”, „Precum”, „În așteptare”, „Spovedanie”.
Ars poetica
Să fie tăcerea ca un bisturiu
să taie ideea de sus până jos,
sângele să curgă din ea mai târziu
prin osul durerii către frumos
apoi să fie în piatră sculptată,
misterul să nu poată ieşi în vreun fel
ca-n zori, cu inima lui săgetată,
meşterul să se-nchidă-n model.
Poem cu ieşire la mare
Sărută călcâiul acestei secunde
și n-o lăsa în întristare să plece,
căci prin golul ce ne întrepătrunde,
strecoară moliciunea ei rece!
Închide şi ochiul acestui pridvor
căci macină anii tot mai puţini:
unii se pierd, alţii ne vor
la masa întinsă de heruvimi?!?
Când ora mai bate-n auz
Strecoară în ea semnul mirării
Așază pe inima ieşită din uz
Cerul, Pământul, neliniştea mării.
Poemul acesta cu ieşire la mare
îi poartă spre mal pe-acei care vin
şi steaua polară ţese-o cărare,
dezvelind ochiul divin !
Mircea Andronic scrie o poezie de forță, cu tonalitate sobră, cu o tendință spre versul gnomic, puternic metaforizat, către un ermetism al limbajului și al ideilor. Tema pregnantă este cea a crezului poetic, prin care autorul încearcă în permanență să își definească principiile creatoare. Autorul are savoare și tărie, taie în sensibilitate și lasă în urmă un amestec de amar al existenței și bucurie a rostirii încrustate în limbajul poetic. Poemele sale îmbină formele și temele clasice, eminesciene, argheziene, stănesciene, cu simțirea modernă, ce scapă adesea spre un vers eliberat de constrângeri prozodice (Liviu Chifane).
În centrul poeziilor se află un eu puternic care se străduiește să adune adevăruri generale pe care le personalizează pentru a deveni adevăruri poetice. Se conturează un model existențial ce tinde către o identificare cu acesta prin teme precum arta poetică, moartea ca experiență ultimă, iubirea aspirațională ce se vulnerabilizează prin rostire. Se simte, de asemenea, lupta dintre ispită și apolinic, creând ambiguitate, mai ales din dorința de a metaforiza. Se promovează o estetică a ideii prin subtilități de limbaj (Liliana Toma).
Pornind de la ideea de poezie clasică, Mircea Andronic pare să prefere fluxul de idei, autodenumindu-se „meșter de cuvinte”, sugerând dorința de a trece granița către versul liber ce permite o anumită eliberare specifică. Vocea poetică se află într-o permanentă căutare a unor sensuri noi din dorința de a împlini sensul iubirii și din încercarea de a construi edificiul poeziei, ca un castel format din corpuri geometrice de diferite forme. Un laitmotiv este trecerea timpului care îl încarcerează pe individ în „cercul vârstei”, alături de prezența efemerului (Ana Sofian).
Puterea metaforică și de expresivitate a lui Mircea Andronic se răsfrânge uneori într-o inconsistență atât în construirea mesajului, cât și în metrică (Mihai Vintilă). Textul poetic este incisiv la suprafață, totuși sensibil în profunzime. Se creează adevărate bijuterii poetice, în care o temă aparte este legătura cu divinitatea, exprimată adesea indirect (Ion Măgeanu). Se face trecerea de la poezia conceptuală, cu elemente existențiale, către o poezie a intimității sufletești. Imaginile sugerate de comparațiile și de gesturile simple îl dezvăluie pe adevăratul poet. Este o poezie dureros de sinceră, o sinceritate descătușată ce trădează nevoia autorului de deschidere către un lirism pătrunzător (Camelia Cornelia Budan).
Mircea Andronic dovedește constanță în tehnică și în sensibilitate. În centru se află tipul eternului îndrăgostit, care mizează pe versul clasic, însă poezia este actuală, sărind adesea din ritmul tradițional. Tonalitatea rostirii poetice amintește de Ileana Mălăncioiu sau de Ana Blandiana, situându-l în parametrii generației șaptezeciste. Se trădează, de asemenea, o atenție deosebită la micile trucuri ale construcției lirice (Valentin Popa).
Poetul este preocupat de „păstorirea luminii”, de „cearta” permanentă cu timpul și de lupta cu „zidurile” vieții. Se conturează un adevărat „mit al lui Sisif”, în care se întrezărește omul sfâșiat între aspirația către unitate și izbirea de zidul de nepătruns al tainelor existenței. Versurile au o muzicalitate aparte (Mioara Oprișan).
Se remarcă, de asemenea, o anumită sobrietate, care nu îngrădește, însă, simțirea poetică, chiar dacă fiorul creației iese adesea din tiparele textuale clasice. Mircea Andronic este unul dintre acei poeți care te poartă în esența versurilor prin expresii tușate de-a dreptul (Armanda Filipine). Poetul pare preocupat de o anumită obligație de a urma cuvântul și de așeza versul în tipare proprii, cu ecouri stănesciene (Neculai Băcanu).
Între cotidian și cosmic se creează un fel de tunel nevăzut al timpului în care o artă poetică plină de frământări încearcă să răzbată într-o lume creată din lucruri sfâșiate. Atrage atenția tristețea metafizică (bine rimată și ritmată), ce pare că ar vrea să „controleze”, să uniformizeze universul casnic, diurn ori nocturn, dar eul rămâne captiv într-un cadru fragil ca de porțelan. În ansamblu, este vorba despre un lirism cu prozodie bine controlată, cu imagini feerice, pline de o delicatețe aproape vulnerabilă, cu vibrații afective din sfera semantică a jocului neînțeles, a posibilei trădări, a pierderii. Pe alocuri însă, se regăsesc tonalități de pastișă ori locuri comune, prea puțin explorate, dar plăcute la lectură, cu o „glăsuire” ce denotă fragilitate, emoție (Ana Maria Zlăvog).
Următoarea întâlnire va avea loc în data de 9 februarie. Va citi din creațiile proprii Mioara Oprișan.
Liviu Chifane