De la ficțiune la textul memorialistic frust, anticalofil
Prima întâlnire a membrilor cenaclului literar „Alter Ego” din noul an a avut loc vineri, 12 ianuarie 2024, având ca scop principal discutarea textului intitulat „Marina”, aparținând profesorului și prozatorului Valentin Popa. Consacrat prin trei volume de proză ficțională („Papagalul și revoluția”, Editura Eikon, 2012; „Serata crăițelor”, Editura Istros, 2013; „Manuscrisul pierdut”, Editura Istros, 2015), acesta a propus un fragment din volumul memorialistic aflat în lucru, menit să reconstituie istoria unor evenimente marcante atât pentru autor cât și pentru familia acestuia.
„În satul tatălui meu multe femei se numeau Marina. Bunica mea din partea tatălui purta acest nume și la fel o fiică a ei. Pe această bunică nu am cunoscut-o și nici pe bunic (Gheorghe). Au murit înainte să mă nasc. Pe sora tatălui (Mama Marina îi ziceam) am întâlnit-o de câteva ori. A venit o dată sau de două ori la Ciușlea să ne vadă. Avea vreo cincizeci sau șaizeci de ani pe atunci și-mi amintesc că era o femeie corpolentă, dar energică. Gestul ei de a o vizita pe soția fratelui ei arestat și pe nepoții ei, adică pe noi, copiii, m-a impresionat. Aveam vreo nouă sau zece ani pe atunci și-mi amintesc de seara în care Mama Marina a curățat cartofii și i-a tăiat în formă de rondele (nefiresc pentru noi, obișnuiți cu un alt stil de a pregăti cartofii pai). Nu-mi mai amintesc dacă prin 1965 (tata fusese grațiat în 1964), când am vizitat neamurile din Verdea, această mătușă (născută în 1899) mai trăia. Îmi amintesc că am locuit în casa familiei Varvarichi, la fiica ei, Ileana, care avea trei băieți de vârste apropiate cu a mea. Era o casă mare cu două niveluri. La parter, Nicolae Varvarichi ținea un magazin. Din spațiul acela comercial se urca pe o scară la etaj unde erau camerele de dormit. Casa fusese a tatălui meu. Locuise acolo împreună cu prima soție și copiii lor, trei sau patru. Toți au murit în urma unei tulburări genetice. Atât ne-a spus tata. Ba a mai adăugat ceva. O explicație mistică. Blestemul lui Dumnezeu, presupunea el, fiindcă tatăl soției, care era morar, părea să aibă sufletul vândut Vrăjmașului. Toate aceste pierderi succesive s-au petrecut în perioada războiului și a concentrărilor când tata era mai tot timpul plecat la datorie. Presupun că pierderile de copii (sub un an) – și apoi a soției – aveau loc când dumnealui era plecat. Când, după lăsarea la vatră, s-a angajat și s-a mutat la Focșani pe la serviciile financiare ale orașului, a vândut casa foarte ieftin nepoatei sale, Ileana și soțului ei, Nicolae. La Focșani a locuit cu chirie. Vânzarea casei din Verdea a fost o decizie inspirată, deoarece, după condamnare, în care era trecută și măsura confiscării întregii averi, casa i-ar fi fost luată de stat. Ileana și Nicolae au fost foarte recunoscători pentru această vânzare, ce aducea mai mult a dăruire, așa că noi, copiii, eram bine primiți pe acolo, în vacanțe. Mai mult eu și cu soră-mea. Fratele, Relu, n-a prea călcat pe acolo. Ajungeam vara pe la aceste neamuri cu copii de vârsta mea, dar care, de fapt îmi erau nepoți de verișoară.”
La Valentin Popa, memorialistica păstrează în suflul epic valoarea de document ca în orice scriere de acest tip. În structura de adâncime a textului există și un factor de discreție, de prețiozitate, care dă rafinament scriiturii, și anume viziunea asupra timpului trecător și memoria afectivă care dezvăluie experiențele trăite. Marina, personajul eponim, e mai degrabă o oglindă a reliefării celorlalte personaje. Așa cum criticul Eugen Simion vorbea despre „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, regăsesc acest text ca un posibil „jurnal indirect”, sugestivă fiind replica finală „Trebuie să ajung la Agigea!”. Interesante sunt și alte secvențe de narațiune creată în trepte, de proză realistă, pe alocuri, realist-psihologică în stil indirect liber, cu interogații retorice expresive. Dintre personaje (ca nume îndeosebi) mi-au atras atenția Candin, „fiu al nașului și prietenului meu, scriitorul Paul Strepol” și Ion Taftă (care îmi amintește de profesorul universitar de la Galați, Nicolae Taftă). Autorul alternează introspecția cu observarea verosimilă a realității ca într-o „cronică de familie” (amintind de opera lui Petru Dumitriu), mesajul literar fiind, bănuiesc, istoria ca topos a unei profunde conștiințe creatoare (Ana Maria Zlăvog).
Scrierea este cinematografică, creând senzația de trăire afectivă a evenimentelor narate, într-o poveste simplă, cu frazare oscilantă ca întindere. De la un prenume banal, se obține o autobiografie secvențială, necronologică, țesând în jurul unor întâmplări, personaje sau noțiuni abstracte. Se remarcă, de asemenea, elementele arhaice și cele rurale, care conturează atmosfera aparte a textului (Adrian Victor Vank).
Textul are o încărcătură densă, în care detaliile autobiografice și apropierea de oameni (Elena Luncă) trezesc curiozitatea printr-un stil clar, curgător, plăcut (Anton Marțian). Autorul te introduce într-o lume aparte, cea a familiei, pe care o dezvăluie treptat și o îmbogățește cu detalii picante (Mircea Andronic). Se remarcă harul de povestitor și curajul de a dezvălui trecutul problematic; în cuvinte puține, se făuresc imagini sugestive, cu emoții aparte (Ion Măgeanu).
Se întrezărește în fragmentul propus mai degrabă un sâmbure de roman, Marina devenind un simbol și un pretext pentru incursiunea în tunelul timpului (Neculai Băcanu). Dincolo de orice discuție, textul place, mai ales prin faptul că te obligă, ca cititor, să te gândești la tine, aspect la care se adaugă oralitatea, spontaneitatea și detaliile care ajută la vizualizarea faptelor (Armanda Filipine). Ies în evidență, de asemenea, modul direct de a spune lucrurile, fără prea multă îmbrăcăminte, și amănuntele personale care te pun în dificultate (Ștefan Laurențiu Ionescu), alături de subiectivitatea frustă prin care autorul se expune în fața cititorului (Camelia Cornelia Budan). Acesta călătorește citind și este invitat să mediteze la bogăția vieții, să intuiască poveștile nespuse, încrengătura destinelor ascunse în negura timpului. Se conturează o frescă a societății contemporane (Luminița Dascălu).
Valentin Popa propune o scriere amplă, cu o încrengătură debordantă de informații, atât din viața personală, cât și din cea a membrilor familiei extinse. Plăcerea de a nara se îmbină armonios cu memoria afectivă. Autorul transcrie verosimil faptul trăit și încearcă să contureze o viziune exactă asupra faptelor, însă valoarea este dată mai ales de intensitatea trăirilor (Mioara Oprișan). Proza memorialistică stă pe marginea unei deschideri spre literatură, realizând o micromonografie a familiei, o „saga” cu multe ramificații, povestită cu maturitate. Ies în evidență toposul personal, abundența detaliilor, nucleele descriptive, discontinuitatea temporală, vocabularul frust, curat, simplu (Liliana Toma).
După ce, în cele trei volume de proză publicate, autorul și-a dovedit măiestria în abordarea structurilor epice, ficționale, de data aceasta își înmoaie condeiul în proza memorialistică, dezgolită, cu numeroase accente de text nonliterar, încercând, prin mecanisme textuale, să se ancoreze în realul unor evenimente personale. Cu toate acestea, condeiul de prozator se infiltrează și aici, prin tehnici care transformă scriitura într-o încrengătură narativă cu efectul unei scrieri complexe, cu puternice accente ficționale, curgătoare și plăcute, în care tocmai puterea de ficționalizare creează coeziune și coerență (Liviu Chifane).
Conturându-se în jurul unui simbol central, paginile semnate de Valentin Popa ascund o nostalgie a rememorării și o imperioasă necesitate a recuperării și fixării trecutului în eternitatea posterității. În substrat freudian se regăsește trauma arestării tatălui, cu repercusiuni nu doar în momentul în care a avut loc, ci, mai ales, cu multiple reverberații asupra devenirii ulterioare a scriitorului, care analizează cu ochii experimentați ai adultului cele trăite acut în copilărie.
Divagațiile epice și avalanșa de amănunte despre unul sau altul dintre membrii familiei extinse sau alți cunoscuți învăluie subtil unele dezvăluiri frapante și probabil tulburătoare din perspectivă personală. Cu tact și echilibru, autorul lasă faptele să vorbească și strecoară, ici-colo, câte o aluzie fină la amalgamul de emoții și sentimente ce trebuie să fi însoțit un anumit eveniment revelator. De altfel, punctarea unor momente-cheie din viața unui individ și, prin înlănțuire logică, a unei familii se înscrie în chiar cerința fundamentală a operelor memorialistice, care contribuie la îmbogățirea memoriei colective cu date de natură socio-politică. Cum remarca genial Julian Barnes în ultimul lui roman, ,,Elizabeth Finch”, ,,istoricii sunt uneori cei mai buni romancieri”; tot astfel, volumul de memorialistică a lui Valentin Popa promite să fie o desfătare atât din punct de vedere ficțional, cât și non-ficțional. (Cristina Chifane)
Următoarea întâlnire va avea loc în data de 26 ianuarie, prilej pentru a analiza poeziile semnate de Mircea Andronic.
Liviu Chifane