Eu când vreau să latru, latru! Poezia ca purgatoriu al (non)existenței lucide

(recenzie realizată de Liviu Chifane la volumul de poezie „Circuitul lătratului în natură”, de Silviu Dachin, Editura Tracus Arte, 2022, publicată inițial în revista „Luceafărul cultural și artistic”, editată de Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila, Nr.10/2022)

Poetul Silviu Dachin propune un stil inconfundabil, conturat în volumele Răsfrângeri (Editura Napoca Star, 2006), Fetița cu crocodil (Editura Brumar, 2013), Deasupra planetei un flutur (Editura Herg Benet, 2014), Bilet în lojă (Editura Grinta, 2016) și dus mai departe spre desăvârșire în cea mai recentă carte de poezie, Circuitul lătratului în natură, publicată în 2022 la Editura Tracus Arte. Receptarea critică a volumelor sale se apleacă asupra unor aspecte stilistice precum ironia/autoironia, cinismul notației, umorul, candoarea, lirismul, critica socială, înțelepciunea sau minimalismul ca estetică poetică. Dincolo de toate acestea și de multe alte elemente identificabile în versul său, este cert faptul că autorul găsește o cale proprie de a-și face auzită vocea.

            Fără intenții peiorative sau ironice, putem spune că Silviu Dachin a inventat lătratul poetic. Vocea care se aude în poeziile volumului amintit este cea a unui om – sau câine, totuna – înrăit în caznă într-atât de mult, încât mârâie pe toată lumea, chiar și pe sine – nu mai vorbim de Dumnezeu și cele sfinte – afirmând și negând cu aceeași ușurință, spunând lucrurilor pe numele lor și pe numele altor lucruri, drăcuind, mângâind, afurisind, compătimind, aiurind. Cu toate acestea, discursul este foarte bine gândit și calculat, astfel încât să treacă prin sita lătratului toate fațetele existenței și non-existenței.

            Laitmotivul lătratului apare încă din primele două poeme, ca într-o rețetă pentru restul volumului. Lătratul în sine nu este certificat decât prin existența unui gest social ritualic, anume achiziționarea unui câine: „vecinii mei și-au cumpărat un câine/păsările toboganul mașinile din parcare toate și-au cumpărat/până și câinii și-au cumpărat câini// eu/ cu amărâta asta de pensie/ ce să fac” (p.7). În consecință, poetul devine un impostor, un revoltat împotriva convențiilor sociale. Totuși, lătratul este al tuturor și al nimănui, are propria traiectorie, propriul circuit, așa cum sugerează chiar textul care dă titlul cărții: „apuci un câine de lătrat/ îl smulgi din noapte ca dintr-o pastă neagră/ îl duci acasă/ băiță hăinuțe de câine bombonică lăptic/ cuțu-cuțu cuțu-cuțu/ până reușești să-i furi lătratul// sari apoi prin fereastra deschisă/ alergi mai departe/ și latri/ până găsești un om” (p.8). La fel de schimbătoare este și ipostaza individului, om-câine-om-câine, până când identitățile se confundă și își pierd relevanța.

            Cadrul cel mai frecvent este cel al spitalului, sanatoriului, azilului, în care se trăiește, se bolește, se moare, în ordine aleatorie. Saloanele, coridoarele, cabinetele sunt populate cu pacienți, doctori, asitente, toți deopotrivă de afectați de boala existenței. Sunt suprinse multiple cadre spitalicești, tablouri pestrițe populate cu personaje memorabile precum Dudu, care pare că a atins acel nivel paroxistic al suferinței încât se confundă cu înțelepciunea resemnată: „dudule mai zi mă ceva ți-e foame/ ohoo pană la foame mai este”, „și-a crescut singur copilul nevasta i-a murit acum treizeci de ani/ a fost un om cuminte spun vecinii care au venit în vizită la el/ a muncit nu a fost băutor fumător scandalagiu nu s-a plâns la nimeni niciodată/ de aia s-a îmbolnăvit cu mintea că prea o ținut în el” (pp.38-39). Spitalul devine un spațiu al transcendenței, un teritoriu de trecere către abis: „dincolo de spital/ nu e nimic/ pustiu” (p.30). Un observator mut suprinde rutina vizitelor, a cozilor la doctor, a primirii și expedierii pacienților, nou-născuți sau nou-muriți. Poezia cu titlul „haideți să mai murim prin spitale” iese în evidență ca o alegorie a lumii-spital, o cronică pandemică a omului-pacient: „dimineața/ într-o ședință scurtă bine organizată/ hotărâm de obicei în unanimitate/ să mai murim puțin prin spitale” (p.37).

            Epicul aparent își face lucrarea în mod subtil, oferind carcase faptice desenate de un narator foarte răbdător, care trasează tușe descriptive și inserează replici iscoditoare, toate adunate într-un fel de trăncăneală menită să te trezească și să îți alunge somnul pe vecie. Monotonia este alungată de schimbări tematice și de ton, neezitând să facă apel la invective, strigăte sau adevăruri scandaloase. Ne putem opri la poemul „noe face pluta”, revoltător prin demitizare și umorul iscoditor: „corabia s-a scufundat/ ce altceva să facă?” (p.56). Cea mai mare teamă a celui de-al zecelea patriarh după Adam este „că totuși dumnezeu nu era înăuntru/ când s-a scufundat corabia” iar acum „va munci ca un bou toată viața” (p.56). Elementele biblice, legendare se confundă cu cele moderne, contemporane, Noe comandă pizza „quatro diavolo” (p. 58), dar preocuparea principală este căutarea identitară, încercarea de a răspunde la întrebarea dacă el este într-adevăr „dumnezeu” sau nu. Gândurile personajului sunt întrerupte fără nonșalanță de exclamații sau imprecații: „hai sictir!” (p. 57). Este o dovadă a îndrăznelii și stilului franc ce caracterizează volumul lui Silviu Dachin, un poet cu personalitate remarcantă, care nu se teme să ia la rost dogmele și să le scotocească în măruntaie. Nu pot fi trecute cu vederea versurile „sunt aproape sigur că dumnezeu mi-a șterpelit un poem// și-l va citi fără să specifice autorul” din textul „scări” (p.62).

            Ultimele două versuri ale poemului „noe face pluta” – „nooeeee/ am obosit!” (un strigăt ce amintește de chemările rostite de Iona al lui Marin Sorescu) – subliniază un motiv important al volumui Circuitul lătratului în natură și anume oboseala. Individul pare epuizat de traficul existențial, preferă mersul încet, vorbirea domoală și căderea liberă. Există cel puțin două poeme dedicate încetinelii, „urc bulevardul republicii cu cinci kilometri la oră” și „ești profesorul meu de mers încet”. Ambele fac apologia răbdării, a nevoii de timp, de răgaz existențial. În același timp, încetineala în mișcare și gândire devine o tehnică subversivă care îi permite poetului să mânuiască în ritm propriu elementele realității ce îl invadează și să le așeze în făgașele potrivite: „în urma mea șoferii înnebuniți mușcă din claxoane/ i-aș opri pe rând să-i întreb unde se grăbesc/ ei nu văd cu ochii lor cum calul ăsta galben și slab ca moartea/ poate oricând să se transforme într-o oglindă retrovizoare/ în care dumnezeu urmărind circulația să spună fiecărei depășiri nu/ și nu-ul să lovească inima” (pp.26-27).

            La Silviu Dachin, jocul de cuvinte, imagini și concepte nu este un refugiu sau un mod de a-și răscumpăra nonconformismul și blasfemia, ci devine o a doua natură, care înglobează toate celelalte atitudini poetice. Este jocul acela ritualic, cu rădăcini în spiritualitatea populară românească, acea seninătate mioritică în fața morții, dar și a vieții, care îi conferă o stare de grație cu efect anestezic ce îi permite să își păstreze luciditatea și ascuțimea ideației. Totuși, poetul nu exagerează, nu duce procedeul către epuizare, îl folosește cu măsură și mereu având ca scop amplificarea sensurilor, ambiguizarea semnificațiilor. De exemplu, un poem în care sarcasmul este dus până la paroxism întâlnindu-se cu grotescul se intitulează „ras poetica”. În alte părți, un anume cuvânt declanșează asocieri literale ce dinamitează cursul ideilor: „spital acasă spital acasă/ faianță gresie/ regresie” (pp.30-31); „pe hol mă întâmpină doamna/ vrea să spună ceva dar se îneacă/ yes/ ies/ și tu o să dispari/ și tu/ și tu/ și ăla din patul de la geam/ o să dispară” (pp.33-34); „și copilul/ cu fața la zid/ începe să numere// unu doi trei cinci șapte nouă/ cine nu-i gata/ îl iau cu ciocolata” (p.64). Ludicul capătă valențe intertextuale prin deconstrucția conceptelor clasice și schimbarea radicală a perspectivei. În poemul „sunt lupul din poveste”, este recompusă o felie – sau o mușcătură – metatextuală în dialog cu motivele literare bine-cunoscute. Pot fi identificate elemente din „Capra cu trei iezi”, într-o viziune deformată ce reunește perspectivele mai multor instanțe în una singură, amestecând și motivele biblice precum magii din legenda nașterii lui Iisus sau cel al judecății de apoi către o purificare retorică ce poartă încă o dată amprenta minimalismului: „sunt lupul din poveste/ și cei trei iezișori/ mechior balthasar gaspar// m-am ascuns prin casă/ vin în căutare/ hopa/ m-am găsit/ mă înghit de viu// sătul de mine/ cobor în gropă/ și aștept/ să vină odată judecata// ca o capră”.

            Punând cap la cap toate cele spuse mai sus, Circuitul lătratului în natură se remarcă prin amprenta originală a rostirii. Majoritatea poeziilor iau forma poetică a meditației scurte care se oprește pentru o clipă asupra unei teme, o punctează, apoi trece mai departe, însămânțând discursul cu bulbi de sarcasm. Mecanismul este înlesnit de procedeul încorporării titlului în corpul poemului, conferindu-i astfel un nucleu meditativ unitar. Punctând câteva așa-zise titluri, iese la iveală un mozaic liric, o reprezentare discursivă a universului: „slăbim” – „astăzi” – „nu” – „ieri” – „oamenii sunt atât de frumoși” – „e vară” – „nu mai am niciun plan” – „luați vă rog” – „stau cuminte la coadă” – „aveam cinci ani” – „oameni și covrigi” – „am tăiat o găină” etc. Minimalismul își face lucrarea prin condensare, astfel încât numeroase texte iau forma unor SMS-uri formulate la persoana a doua, lansate în eter către un destinatar imprecis – uneori chiar Dumnezeu – din simpla nevoie de a-l mai deranja din plictiseala zilnică: „e vară/și nimeni să te sune/ să-ți spună prietene/ la anul/ pe vremea asta/ vom fi departe” (p.22); „luați vă rog/ serviți/ o bucată de moarte/ gustați/ e bună/ proaspătă/ doar ce-am primit-o de-acasă” (p.29); „ai observat/doamne?// eu mă ascund mult mai bine/ decât adam” (p.59).

            Silviu Dachin este un poet recognoscibil, cu o poezie maturată, atent construită în minimalismul ei, fără înflorituri de limbaj, un joc dezgolit al cuvintelor, asumat, tăios și sincer, al cărui scop final pare să fie decojirea existenței de lătratul abscons, de vaiete și lamentări metaforice deșarte, întru atingerea acelei lucidități care să îți permită să te lași înghițit de moarte în tăcere.