Ion Măgeanu – proză

ULTIMUL EROU DE RĂZBOI

I – MUNTELE DE PIATRĂ

            Noaptea cu lună plină, de sfârșit de aprilie sau mai degrabă, de început de mai,

nu-mi amintesc precis, ne cuprinsese sub cupola de întuneric presărată cu puzderia de

stele. Vedeam valea din față ca-n palmă, de parcă priveam o pânză pictată în albnegru,

hașurată în cenușiu. Pata mai intunecată, asemenea unei pamblici aruncate

neglijent pe pământ, marca firul văii. O dâră de întuneric formată din arbuști, ascundea

privirilor pârâul dat de gol, ici și colo, de sclipirile apei mângâiate de razele lunii. Brusc,

m-au ajuns din urmă amintiri din vremea când mă plimbam pe cheiul Dunării cu Oana și

în memorie mi-a revenit căldura palmei ei. Părea atât de real, încât nu realizam că, de

fapt, strângeam în mână patul armei. Ordinul răstit, abia șoptit, al sergentului Miu, m-a

trezit la realitate: ,,Culcat, soldat!” Am întrezărit umbrele din jur târându-se spre

aliniamentul ordonat și trezit din visare, m-am trântit la pământ, speriat de pericolul la

care m-am expus, căci din tărâmul nimănui, prin întuneric, ne pândeau ochi și puști gata

să scuipe gloanțe către tot ce mișca în această parte a muntelui.

            Dincolo de vale, privirile se opreau pe un perete întunecat, ascuns luminii palide

a lunii atârnate deasupra sa ca un ochi de ciclop. Părea un zid care ne despărțea de

restul lumii și care își revărsa umbra prelungă, lăsând impresia că se va prăbuși peste

coasta domoală luată în stăpânire de noi. O coastă care cobora spre pârâu în pinteni

despărțiți de viroage adânci, săpate in sute de ani de apa scursă in pârâul din vale .

Fiecare pinten era o insulă în oceanul pământiu al pajiștei presărate cu pâlcuri de

pădure, cu arbuști, tufișuri și boscheți izolați, greu, dacă nu imposibil de ajuns de pe

unul pe altul din cauza pereților abrupți ai râpelor.

            Am început să săpăm febril, conștienți că trebuie să ne ,,îngropăm” până la ziuă,

pentru a nu fi ținte ale nemților care ne supravegheau mișcările de la înălțimea muntelui

de dincolo de vale. La nici o jumătate de metru, am dat de stânca din care târnăcopul și

lopata săreau și scoteau scântei. Eram convins că cei din față ne-au simțit prezența și

matahala stâncoasă privită de jos în sus, din perspectiva cuiva copleșit de teamă, mi se

înfățișa mai mare și mai fioroasă. Știam ce va urma și mi se făcea inima cât un purice la

gândul că va trebui s-o luăm cu asalt.

            La lumina zilei, am văzut muntele de piatră drept ca un zid de cetate. Numai

stâncă și șisturi golașe în vârf, cu văgăuni și grote din loc în loc, din care nu răzbătea

niciun zgomot. Părea un pustiu lipsit de viață. Știam că sunt acolo și că ne așteaptă cu

înverșunarea sălbăticiunii încolțite. Nu-i vedeam, dar le-am simțit prezența când primul

militar din companie a fost împușcat de un lunetist. M-am ghemuit lângă peretele din

față al locașului și am rămas nemișcat mult timp, abandonându-mă clipei, golindu-mi

mintea de prezent și întorcându-mă în trecut. Când mi-am simțit corpul amorțit, m-am

lungit pe spate punându-mi arma pe piept și spunându-mi în gând: ,,Fie ce-o fi!”

*

            Întreaga zi artileria noastră a lovit peretele de gresie. În afară de a-i obliga pe

nemți să rămână în ascunzătorile naturale oferite de munte, nu s-a văzut niciun efect.

Poate doar fardul cenușiu, dat de patina vremii, a avut de suferit. Pe alocuri, au apărut

pete mai deschise la culoare în urma desprinderii de așchii sub presiunea exploziilor

proiectilelor. Pe măsură ce timpul trecea, creștea îngrijorarea comandanților români. Pe

linie ierarhică, s-a cerut renunțarea la atacul frontal, considerat o acțiune sinucigașă. De

la comandamentul armatei sovietice căruia i se subordona divizia românească, s-a

primit ordin ferm: ,,Atacați!”

*

            În seara premergătoare atacului, locotenentul Gheorghiță, înlocuitor la comanda

companiei, a trecut pe la fiecare și ne-a îmbărbătat. Dimineața, un foc puternic de

artilerie a zguduit muntele și odată cu el, întreaga vale. Ne-am pus baionetele la armă și

am țâșnit din tranșee la ivirea zorilor. Am traversat valea surprinși de lipsa de reacție a

nemților. Când am început escaladarea, artileria a încetat focul, căci bucăți de stâncă și

grohotiș dislocat de explozii, se rostogoleau în vale. A fost momentul în care și-au arătat

colții cei asediați și un potop de gloanțe, grenade și bombe de branduri s-a abătut peste

noi. Ne-am întors în tranșeele noastre lăsând în urmă morți și răniți și eram tot mai

neîncrezători că vom cuceri, vreodată, reduta de piatră. Am început să credem că acolo

ne va fi mormântul.

*

            Am așteptat înserarea ca pe o izbăvire de la a sta ghemuiți în locașurile de

tragere pe care, în noaptea dinaintea atacului, le-am unit prin șanțuri de comunicație.

Terenul nisipos era ușor de răscolit cu lopata până ce ajungeam la stâncă. Am

continuat să ridicăm taluzul, am adus fascine și bușteni în speranța că vom fi feriți de

focul precis al celor din față. Aveam senzația că noi suntem cei asediați și nu invers.

Primele ore ale nopții au fost relativ liniștite și doar focuri răzlețe de armă

tulburau calmul care urmase calvarului din prima parte a zilei. Mă tulburau însă, până la

a nu mai putea suporta, gemetele și vaietul unui rănit rămas între linii și rugămințile lui

sfâșietoare, care ajungeau la noi amplificate de ecoul nocturn al muntelui. ,,Nu mă lăsaa-

a a-ți, măi fraților-or-or, să mor-o-or! Mă așteaptă-ă-ă-ă măicuța-a-a acasă-ă-ă!” –

striga din toți rărunchi.

            ,,Ăsta-i Ilie al nostru.” – l-a recunoscut un soldat din plutonul lui.

Simțeam că nu mai suport să-l aud. Strigătele de ajutor, deznădejdea din glasul

lui mă aduceau în pragul exasperării. Mi-am astupat urechile cu palmele și ca să nu fac

ceva nesăbuit sau poate doar să fac ceva care să-mi abată gândurile în altă parte, i-am

raportat sergentului Miu să ceară permisiunea să-l recuperăm pe rănit, oferindu-mă

voluntar pentru incursiune, căci după ce moartea îmi dăduse târcoale în diverse moduri,

o astfel de acțiune era aproape o rutină.

*

            Fără un cuvânt, înainte de a ieși din tranșee, i-am pus în palmă lui Ionuț

Drumeag, prietenul meu de suflet, scrisorile pe care le aveam întotdeauna pregătite,

una pentru părinți, cealaltă pentru Oana. Era un lucru obișnuit pe care îl făceam, fie

unul, fie celălalt, ori de câte ori plecam în astfel de misiuni. Ionuț m-a lovit ușor peste

braț, vrând, parcă, să-mi spună: ,,Lasă, c-o să fie bine!”Le-a pus în portofel, insistând

îndelung să le îndrepte colțurile și după ce l-a introdus în buzunar, s-a întors cu spatele

ca și când uitase de mine. Știam de ce face pe nepăsătorul, Ionuț fiind de o sensibilitate

bolnăvicioasă și cu siguranță, nu voia să mă încarce cu emoția lui.

*

            Am pornit însoțit de alți doi soldați din plutonul meu. Prin salturi scurte, ne-am

deplasat din boschet în boschet, ascultând și scrutând întunericul. Prevenit de sosirea

noastră, militarul din postul de pândă din apropierea pârâului, ne-a îndrumat spre locul

de traversare. Apa nu trecea de glezne iar malul opus era acoperit de vegetație deasă

mascându-ne trecerea. Ne-am oprit înapoia unui grup de arbuști scrutând atenți în

noapte. Doar gemetele rănitului, care se auzeau la nici o sută de metri în fața noastră,

tulburau liniștea din vale. Am dat să plec spre el, când Costică Geambașu m-a apucat

de braț. ,,Ascultă!” – mi-a șoptit el. Un sunet gutural, ca atunci când cineva își drege

glasul, răzbătea abia perceptibil, din dreapta-față. A urmat, apoi, un zgomot sec, de

corp metalic lovit de altul, perceput doar pentru că eram cu urechile la pândă, atât de

încet s-a auzit. Costică, cu simțurile lui ascuțite, a întins mâna către un pietroi masiv,

dispus la schimbarea de pantă. ,, Acolo trebuie să fie!” Ne-am înțeles prin semne, ca el

să se deplaseze de-a lungul pârâului și apoi să învăluie și să iasă în spatele pietroiului.

Eu mi-am asumat riscul de a veni din flanc, pe terenul aproape descoperit, târăndu-mă

din boschet în boschet. Cel de-al treilea a ocupat poziție de tragere, urmând ca, la

nevoie, să ne acopere cu foc.

            Dintotdeauna, m-am considerat un om care respectă viața și cred în continuare

că nimic nu ne dă dreptul să curmăm zilele altuia, indiferent de vină. Ei bine, nu știi,

după cum nici eu nu aveam habar de ce sunt în stare și ce face din om, dorința de a

trăi, atunci când se află în primejdie de moarte. Am citit atâtea despre curaj și bărbăție,

încât cred că mulți au scris despre ele fără să fi cunoscut primejdia. Și curajul și

bărbăția sunt stări relative pe care individul le trăiește când se simte stăpân pe situație.

Când bâjbâie în căutarea unui punct de sprijin, așa cum făceam eu, izolat în întuneric,

apare ezitarea și apoi, teama. Iar când nu știi de unde vine primejdia și te simți

amenințat din toate părțile, când ești la mâna sorții și simți că viața ta depinde de

hazard, te cuprinde spaima și de spaimă faci lucruri pe care nu le puteai concepe, până

atunci, ca fiind făcute de tine. Singur în noapte, după despărțirea de cei doi camarazi,

mă simțeam ca un naufragiat în mijlocul furtunii căutând paiul de care să se agațe.

            Primejdia de moarte și dorința de a trăi, izvorâtă din instinctul de supraviețuire, trezesc în noi instincte atavice, de animal care sfâșie ca să trăiască.

Astăzi, dacă văd un om plin de sânge, am coșmaruri mult timp. În acea noapte,

în suflet cu spaima care pusese stăpânire pe mine, am împlântat baioneta de câteva ori

în neamțul surprins moțăind și o stare de exaltare mă împingea să-l străpung iar și iar.

M-am oprit când Costică m-a apucat de braț și mi-a șoptit: ,,E mort, să mergem!” […]