Georgiana Vâju – proză
Fragment din romanul (în lucru) „ Ibrail. Pe malul stâng al Dunării”
Chestorul Leonid. Brăila, vara anului 1929
Când am pornit-o spre spital ca să-i iau declarație Natașei, în zare începuse să se întunece a ploaie. O să bată piatra și-o să culce la pământ roadele câmpului și anul ăsta, mi-am zis. Prea se mâhnise deodată vremea. Să ne ferească Dumnezeu de ce-i mai rău! Norii gri se învârtoșau, se apropiau și se depărtau pe cer. Ciorile prinseseră a zbura haotic, croncăneau neliniștite. E drept, păsările simt înaintea noastră pericolul ce ne pândește. De-am fi mai cu băgare de seamă, am vedea că, în felul lor, ne avertizează. De o săptămână încoace, nu fusese zi lăsată de la Dumnezeu să nu plouă. O zăpușeală umedă clocea străzile Brăilei, și nici măcar vântul care se iscase nu izbutea să răcorească aerul. Firicele fine de nisip, amestecate cu frunze și flori smulse de pe ramuri, pluteau în rotocoale prin văzduh, îngreunând privirea. Ochii îi țineam pe jumătate închiși, numai cât să pot zări printre pleoape. Cu toate astea, nu zoream. Înaintam alene, cufundat cu totul într-ale mele. Cerul devenise de culoarea oțelului. Deodată, bolta se despică în două și un fulger lumină zarea. Dinspre Galați se auzi și vuietul trăsnetului. Primii stropi grei începuseră să cadă. Bezmetici și speriați de furia naturii, oamenii căutau adăpost prin locuri ferite de ploaie. Eu, nepăsător, admiram spectacolul naturii dezlănțuite. Aș mai fi dat un târcol pe cheiul Dunării, aș fi zăbovit în ploaie să văd lumina cea tainică a cerului, norii ce se oglindeau în apa plumburie, aș mai fi contemplat văzduhul încruntat. Lucrurile asta nu mă speriau. Fusesem crescut la țară, mai mult pe-afară decât pe dinăuntru, și eram deprins de mic cu furia naturii. În minte îmi năvăliră din nou amintirile zilei: bordelul insalubru, Matroana și minciunile ei, Matei, Natașa și pruncul ei muribund. Nu mă dumiream. Să fi avut vreun scop stăruința încăpățânată a matroanei de a-i ține ascunși în hruba aia, aș fi priceput. Dar așa, după un surghiun de o săptămână, fata și copilul nu căpătaseră altceva decât slăbiciune trupească. Ce capital să-i fi adus ființa aia slăbită, mai mult moartă decât vie? Oricât de năpădit de amorțeală mă simțeam practicând meseria de chestor însărcinat cu supravegherea caselor de prostituțiune, și oricâte nenorociri îmi fusese dat să văd, nu aveam cum să rămân impasibil la faptele ce se petreceau. Și, numai bine, doctorul mă sfătuise să-mi protejez inima, să mă feresc chiar și de cele mai ușoare zguduiri sufletești. De vrei să fii sănătos, să nu mai pui la suflet totul, îmi zisese. Leapădă-te de patimi. Naivul meu biet doctor! Cum se gândise dumnealui să mă păzesc de boală!
Lăuza părea mai întremată față de cum o cărase din beci doctorul, dar tot slăbită arăta. Din brațul drept îi atârna firul unei perfuzii. Boala ei se dovedi a fi cea presupusă – adică sifilis. Avea ambele picioare bandajate până la genunchi. Bubele supuraseră și pansamentele erau năclăite de sânge și coptură. Stătea nemișcată, aproape adormită. Nici nu s-a clintit când am intrat în rezervă. Doar ochii i-a mișcat în sus și-n jos, urmând stropii de ploaie ce se prelingeau pe geam. Fusese pusă singură în cameră, la capătul primului cat al spitalului. Legea spunea că femeile de moravuri ușoare nu se amestecau și nu se tratau laolaltă cu femeile de bună purtare. Prin urmare, fetele cu ștampila stăteau izolate de restul bolnavelor, numite serioase. Asta, chipurile, le era penitența pentru ocupațiunea lor și doar în aceste condițiuni se loveau de izolare. Însă, în lumea lor, faptul nu le întrista prea tare, căci de cele mai multe ori ajungeau la spital doar ca să se bucure de puțină relaxare. Din păcate, nu era și cazul Natașei. Am atins-o ușor pe-un umăr să o deștept și m-am așezat pe un scaun, proptit chiar în fața ei.
⸺ Natașa, am început cu blândețe, n-are rost să te mai ferești de mine. Trebuie să știu tot, așa cum a fost. Nu o să mă minți, nu-i așa? Natașa a aprobat din cap, pierdută, fără să mă privească.
⸺ Spune-mi, ai cunoștință sigură dacă Matei este tatăl copilului tău?
⸺ El îi, domnʼ chestor, a răspuns femeia, cu jumătate de glas. Da’ ce, chiar așa nătângă oi fi? Cum sî nu știu? Chiar dacă e curvă, sî știț’ că o femeie simte și știe cu cine plămădește un prunc.
⸺ Cu toată simpatia, Natașa, permite-mi să mă îndoiesc de această afirmațiune. La câți bărbați vizitează iatacurile voastre, e cam greu. Dar, dacă tu zici, nu te contrazic. ⸺ El îi! El și nimeni altul, întări.
⸺ O fi, Natașă. Zi-mi ceva despre el. ⸺ Offf! Ce sî mai spui despre canalia aia, domn’ chestor? Nu ma’ am ce zice.
⸺ Fă un efort, pentru anchetă. O să-ți prindă bine să spui totul.
Natașa oftă din nou. Se gândi o vreme, își căută o poziție mai comodă în pat, și începu:
⸺ A fost om breaz o vreme, domnu’ chestor. Asta tre’ sî zâc, că m-ar bate Dumnezeu sî mint! Îl plăceam așa…, ca om, ca bărbat. Erea frumușel, elegant, vorbea bine. Avea o voce așa dă frumoasă! Parcă recita poezii. Erea citit și plimbat prin lume. Mereu povestea din plecările lui, despre alte țări, dă cum erea pă vapor, pă mare, și din cărți vorbea. Io cre’ că uneori le mai și încurca, că nu mai știa ce citise și ce trăise. Dar nu-mi păsa, atâta vreme cât istorisea cu tâlc. Erea bun la suflet și darnic. Aducea mereu sarailii și halva la toată lumea și, când eream singuri, adică numa’ noi doi, înțelegi dumneata, mă iubea cu patimă, ca nimenea altul. Numa’ cu el, pă cuvântul meu dă muiere zic, m-am simțit iubită cu adevărat. Da’ după aia, după ce s-a stins patima din început, s-a transformat deodată într-un infam. […]