Dragoș F. Voicu – proză

CONSOLARE

Angelina trecuse de cincizeci de ani, avea un soț inginer, realizat profesional, cu prestanță și poziție socială, dar care de mult o ignora total ca femeie si partial ca sotie. Avea o fata, care terminase facultatea si acum, era maritată la casa ei, stabilita in Bucuresti. Ea era o asistenta experimentata, respectată, dar care nu mai astepta decat pensia. Si totusi, sufletul ii ramasese tanar. Avea o legatură stabila, veche de peste zece ani, cu un chirurg mai tanăr decat ea, care o satisfacea acceptabil fizic si material. Erau de garda impreuna si tocmai se certasera din nimic.

Situatia pe sectie era rezonabila. Cei cativa pacienti mai cu probleme erau vegheati de apartinatori. Prezenta ei in saloane era facultativă. Statea in sala de tratamente, cu nasul lipit de geam si privea pe fereastra cum primavara isi facea de cap in parcul din curtea spitalului.

„Nimic din mine nu infloreste, cand zapezi de ganduri si nelinisti mă aruncă prizonieră in catusele singuratatii. Cu sigurantă exista si o cheie, dar de cele mai multe ori, e aruncată intr-un ocean de asteptare si dor. Visez sa vina un salvator care sa ma scape din ghearele insingurarii.

De ce imi e teama de zborul libertatii, de a alerga spre o alta inima, de zborul iubirii? Traiesc in trecut, calcand mereu pe urmele zilelor, cand eram sau nu eram pereche. Caut raspunsuri si rezolvari doar pentru ieri. Imi topesc timpul si bucuria in focul neputintei de a schimba acum, ce a fost atunci. Raman ratacind intre ieri si azi. Dar maine? In fiecare seara, pasim prin somn spre maine. Chiar si pentru mine, cea singura, vine neconditionat maine. Un maine, care doare si sperie, un maine ursuz si tot mai obosit de asteptare…

Da, exista si o primavara a femeilor singure…

O primavara a femeilor care nu au castigat cu adevarat, niciodata, o inima de barbat… Femei frumoase, femei implinite profesional, femei energice dar si sensibile, femei care cresc singure copii… femei singure… Si, aparent, inexplicabil pentru toti, cum o astfel de femeie este totusi singura… Dar de cele mai multe ori, explicatia e dureros de simpla: sunt singure, fiindca multe dintre aceste femei, invingatoare aparent in viata, nu reusesc sa ramana si castigatoarele unei inimi de barbat.

Unor femei li se reproseaza ca sunt imposibile, pretentioase, distante, ca nu se poate apropia nimeni de ele. Problema e insa alta. Sunt femei cumplit de incomode, spun intotdeauna ce gandesc si nu neaparat in cuvinte, le ajuta foarte mult ochii si atitudinea, traiesc intr-un ritm foarte sustinut si mai intotdeauna reusesc sa ii sperie pe oameni, cu intensitatea trairilor lor. Sunt femei pe care orice bucurie le face sa explodeze, dar si orice tristete le dezintegreaza. Si au nevoie de un real sprijin afectiv. Macar de un umar intotdeauna aproape, atunci cand privirea e umbrita de lacrimi. Dar, de obicei, primesc doar motivatii de genul Mi-e teama sa ma apropii de tine. Asa sunt eu si, atunci, ce ar trebui sa fac.

Din totdeauna, femeile asteapta barbatul care sa le schimbe viata. Dar, alunecand prin timp, nici barbatii nu mai sunt ceea ce legendele ne fac sa visam. Acum si barbatii asteapta doar oferte. Sunt tot mai putini luptatori. Ingrijorator de des, barbatii acestui timp prefera sa ofere doar bani sau sex. In cazuri mai speciale, le ofera pe ambele, la pachet, la promotie. Dar, in general, oferta in surplus a uneia dintre aceste componente incearca de fapt sa suplineasca deficitul celeilalte. Eu am mari probleme la ambele capitole. Daca cineva imi ofera bani, cadouri, sufletul meu se simte ca o marfa expusa pe taraba vietii, asteptand lipirea etichetei cu pretul. In fata unei oferte sau chemari sexuale, trupul meu tipa disperat de spaima de a nu deveni doar un obiect al unei plăceri de o clipa. Fără afectiune si ocrotire emotională, e ca si cum m-as inscrie la bordel.

Sunt femei care n-au cerut si n-au acceptat niciodata nimic material de la barbatii lumii. Dimpotriva. Au daruit ele orice, oricui, oricand au simtit ca cineva are nevoie de un sprijin material, cu mare grija sa nu răneasca. Dar marele lor defect in ochii tuturor bărbatilor este ca cer mult, foarte mult, enorm de mult, imposibil de mult, afectiv, emotional, sentimental. Si nu din egoism. Nu cer niciodata mai mult decat pot ele dărui. Cer intr-adevar mult, dar stiu sa si ofere foarte, foarte mult. Sunt femei care cer tandrete, grija sufleteasca, timp petrecut cu ele, cu sufletul lor, timp in care un barbat sa le tina de mana, sa vorbeasca cu ele, sa le alinte cu privirea, cu inima. Sunt femei care vibrează doar la atingeri sufletesti. Si nu e o gluma. Asa sunt ele construite. Simt fiecare adiere ca pe o mangaiere, pana dincolo de suflet.”

Primavara ii rascolea sufletul Angelinei, ii hipertrofia romantic ego-ul si se autovictimiza. Nu era mofturoasa, oferea, cu adevarat, totul, dar accepta in schimb si foloase materiale, pentru confortul social, fara a astepta doar recompense afective.

Singurul barbat, care a iubit-o total si neconditionat, fusese tatal ei, care o crescuse de mica fara mama. Dar mosul se prapadise in urma cu sase luni, ros de cancer.

Vine o varsta cand femeile nu mai asteapta printi calare pe cai albi, desi pe morocanosul ei amant, chiar asa il alinta, Printul… Il dorea un barbat obisnuit, după care femeile sa nu intoarcă privirea, poate ceva mai mult sentimental, un om impresionat de descoperirile sufletului, un om care se mira cu sinceritate de vibratiile unei iubiri tarzii, un om care crede că primeste daruri pretioase, ascunse intr-o privire sau intr-un zambet, un om agresiv de sincer, un om care stie să aprecieze emotia si bucuriile simple ale unei zile, un bărbat pornit cu sufletul pe urmele unei femei, un bărbat care vrea sa vorbeasca cu o femeie, un barbat care si-ar dori un raspuns la zambetul tandru si protector trimis unei femei…

„Unde l-am gasit eu oare pe ciufutul asta?!”

Din ochi, lacrimile izvorara de la sine. Se aseza la birou cu capul in maini si continuă să suspine crescendo, pana cand trupul i se zgaltai de plans.

La un moment dat, usa se smulse din balamale si intra o tinerica cu chipul stacojiu, incercănat de nesomn si transfigurat de durere, strigand:

– Doamna asistenta, a murit taticu’!

Angelina a ridicat capul si, privind-o prin ceata ochilor plansi, a consolat-o:

– Stai linistita fetito, ca si taticu’ meu a murit!