Liliana Toma – (poeme în) proză

DORUL

NU-MI încape dorul în statui, că l-aș dura în piatră și l-aș priveghea cu ochii Maicii Domnului, să fie curat și blând și tânăr fecior, să plângă-n lacrimile ploii, să ude toți scaieții văii, să râdă soarelui, rugului. Scară de mătase i-aș face, până dincolo de cer, s-aprindă focul lui prier și oglindă fermecată i-aș anina la poartă, să-și scuture-n vânt pletele, mândrele. I-aș cumpăra strai de sărbătoare, cu pană-n pălărie, mândrețea fetelor să fie și i-aș coase opinci să spintece apele și să ridice colb în urma lui…De șapte ori șapte i-aș înnoda, în noapte, șoapte de leac, roșu mac de semănat i-aș desena pe buze și l-aș aștepta în prag, să-mi zică de drag…și i-aș cânta din fluier fermecat, să dănțuiască-n zori și lacul zânelor l-aș fereca, să nu poată intra, numai mie semn să-mi dea…cu iarba-fiarelor aș descuia lacăte grele, cu care-l țin legat iele și odolean în păr mi-aș pune și floare de busuioc, să-l țin de mijloc…pe înserat, i-aș ninge povești cu taine îmbrăcate-n umbra visului și cu făclii i-aș lumina drumul pe care-mi umblă nebune gânduri, aleanuri și lujer de mirt i-aș pune străjer la poarta cuvântului , să vestească vântului că zgripțuroi fac cunună de spânz și drăgaice se-adună-n drum și descântă de scrum…                                            

Nu-mi încape dorul în statui și l-am lăsat hai-hui, de capul lui, să calce vămi știute, neștiute, la mine să nu se uite, ca să mor de dorul lui, dor de dorul dorului…

SCRISOARE DE PE MARGINEA UNUI FIR DE IARBĂ

ERA târziu și mugurii nopții loveau în clepsidre răsturnate pe marginea unui fir de iarbă, uitat acolo dintr-o altă întocmire. Ruginită, grădina se îndoia de șale și ofta și atunci mie-mi venea să-mi iau lumea-n tălpi și cuibarul eclozat în spinare, să-mi strâng sacul cu povești, să-l cârpesc pe cel cu întrebări, că se rupsese și pierdusem vreo câteva, știi, bunico, ți-am spus c-am pierdut cea mai grea întrebare și tu te-ai bucurat și m-ai trimis la mama, dar ea n-a știut ce să-mi spună, pentru că eu nu mai știam ce s-o-ntreb…așa că l-am cusut bine și am pornit la drum de-a lungul ierbii care privea verde-ruginiu spre urmele mele pierdute printre polenizări…Obosită, mi-am odihnit drumul lung și peticit cu nedumeriri lângă poarta înaltă, dincolo de care n-aveam să știu ce se află decât după proba timpului și am început să ademenesc literele, iar ele, cuminți, mi-au sărit între degete și s-au aliniat în cuvinte. Pe marginea unui fir de iarbă, s-au botezat întru iubire, în numele păpădiilor care clipeau, tulburând dumbrăvile și-n numele pintenilor răsăriți din cremenea orelor și-n numele dezluminării de toate zilele fierbinți de gânduri și așa, cu taina botezului sub aripa plutind a smirnă, le-am legat într-o frunză de roua-nopții și le-am trimis în lumea largă, poate-l vor găsi ele pe bunicu, că eu, aici, n-am dat de el…ți-am spus, bunicule,  nu sunt supărată că nu te-ai arătat niciodată, măcar ascuns după poartă, sau seara, când mărul din spate face ochii mici, să te furișezi în scoarța lui, să te arăți omul-pădurii, să mă fac că mă sperii de tine…mama și bunica vorbesc despre tine și eu am crezut că ești supărat pe mine – recunosc, îți spun numai ție, eu am zburătăcit găinile din cuibare și am vărsat oala cu lapte, să nu mă spui, te rog, dar, bunicule, vezi, eu nu știu cum stă treba asta cu s-a dus săracul, unde te-ai dus, când vii, vreau să te cunosc…cum pot să ducă oamenii atâtea poveri în spate, dar tu, bunicule, nu ai secrete față de mine și te rog  să-mi trimiți o poză pe aripa rândunelei  care vine în fiecare primăvară la cuib, sub streașină, sau niște cuvinte cu vântul de seară, că el mă cunoaște, când ne oglindim amândoi în spuma roșiatică a amurgului…eu aștept, bunicule și să știi că n-am s-adorm până nu-mi dai un semn…                                     

ȚĂRMURI ILUZORII                                                                                                                         

LIBERTATEA de vis nu se negociază. Se execută. Indiferent de vreri, umori, sau vremi. E un puzzle în care, dacă o piesă nu se potrivește, sau lipsește, libertatea de vis, ciuntită, se dezice de sine. Visul poate rătăci prin dimineți întârziate, desenând acrostihuri pe cercul polar al imaginației, poate tălmăci metafore pentru după-amiezi  blajine, în limbajul tăcerii. Libertatea de vis nu cunoaște pocăința decât în fața templelor ce scriu istorii închipuirilor. La naștere, i-au fost ursite șiruri de aripi cu care trece în visul de dincolo de vis și închide, în ochiul înnoptării, magia unui gând.                                                                       

Fără frâie și busolă, fără umbrelă și escortă, între lucruri cunoscute și neumblate, necunoscute și bătătorite, se plimbă în voie, coboară și se-nalță cu vântul, ațipind, uneori, la marginea mângâierilor lui de satin răcoros. Alteori, atârnă cu capul în jos, ca liliecii, răsfățată ca un copil capricios.                                         

După cascade de zboruri, în căutarea rădăcinilor unui surâs abia dezmeticit , prinde a scrijeli, pe cilindrul răbojului, epilogul unui timp fără umbre și întrebări, sărit din povești, care curge între țărmuri iluzorii…